Bună. Eu sunt Flavius. Un jurnalist m-a numit „tatăl refugiaților în Timișoara”. Alții mi-au spus că sunt un erou urban. Am primit un premiu pentru inovare socială pentru ajutorul oferit refugiaților din România. Dar povestea mea e mai mult decât atât. În August 2012, după 2 ani de presă locală și alți 2 de corporație, am făcut o schimbare majoră și am început sa lucrez cu refugiați, mânat de curiozitate și de dorința de a le fi alături. Cu speranța sinceră că se poate, și în România. Și s-a putut.
În cei 10 ani de când lucrez cu refugiați, solicitanți de azil, migranți și studenți străini, am întâlnit mii de oameni. Unii nu puteau să îmi pronunțe nici numele. Cum ar fi Dl, Mustafa, din Irak, care mă căuta pe la birou, întrebând de Dl Falafel. Am văzut copii din Egipt, Somalia sau Afganistan născându-se în Timișoara, cu speranța unui nou început. Și am fost la înmormântări ale unor refugiați pentru care Timișoara a fost sfârșit de drum. Am fost naș de botez într-o biserică luterană aici, în Timișoara, la un cuplu de iranieni în vârstă, care s-au botezat în credința creștină și pentru care am recitat Crezul în locul lor, pentru că ei nu-l știau.
Dar cea mai puternică poveste pe care am întâlnit-o este a lui Elias și a Amirei. Un cuplu de refugiați yazidi, din Irak, care au fugit de statul islamic. La început în zona kurdă din Irak și apoi spre Europa. Bătuți de polițiști pe drum, umiliți și în pericol, au ajuns în Timișoara în 2018. Ambii au studii superioare, iar Elias este un artist grafician desăvârșit. Au aflat aici că vor avea un copil. Vestea care le-a zdruncinat viața, pentru că nu erau într-un moment propice să aducă pe lume un copil.
Au cerut azil în România. L-au primit și, ca rasplată, au fost dați afară din centrul social unde locuiau, pentru că acela era doar pentru solicitanți de azil. Amira era într-o depresie puternică. Elias mă suna să mergem cu mașina mea veche, să ne plimbam iarna prin oraș: eu, Amira, Elias și Javier, un voluntar din Spania. Amira nu dormea nopți întregi din cauza depresiei și doar în mașină, legănată, putea dormi. I-am mutat pe Amira și Elias într-o casă în Timișoara, cu sobă cu lemne și pisici, și acolo starea ei de sănătate s-a îmbunătățit. Când au plecat în Germania, eu i-am dus la aeroport, știind că România a eșuat să le ofere ajutorul de care aveau nevoie. După 3 ani însă, am cunoscut-o în Hamburg pe Ana, fiica lor. Totul pentru ei s-a sfârșit cu bine. Am învățat în acești 10 ani că oamenii sunt buni. Și că, dacă le povestim despre șansa de a fi buni unii cu alții, cei mai mulți vor răspunde. Pentru noi, reacția românilor la miile de refugiați din Ucraina nu este o noutate. Noi am trăit aceeași experiență în urmă cu 2 ani, când sute de timișoreni au gătit zilnic mii de porții de mâncare pentru refugiați din Afganistan sau Siria. Și au donat bani ca băieți de 16, 17 ani să doarmă măcar o noapte la un hostel din oraș. Și au adus haine curate pentru sute de refugiați care făceau duș la Casa LOGS. Sau care ne-au lăsat la birou o ciocolată pentru echipă, în semn de apreciere pentru ceea ce facem.
Am învățat că există putere la firul ierbii.
Acum, la LOGS suntem 17 de angajați full time. Dedicați să ajutăm, să fim alături de refugiați. De cei din Ucraina, Afghanistan, Siria sau alte țări. Uneori mă întreb dacă vom avea finanțări pentru a-i păstra pe toți colegii mei. Mi-e teamă și de burnout, atât pentru mine, cât și pentru colegii mei; în 2019, după ediția a treia a Timișoara Refugee Art Festival, am ajuns la spital pentru o săptămână. Vrem să ajutăm, dar știu că, dacă echipa se va extenua, ajutorul nostru nu va fi de durată.
Astăzi, în România, sunt 4.000 de refugiați cu permise de ședere recunoscute de către statul român. Sunt peste 94.000 de ucraineni. Avem anul aceasta un record de cereri de azil, erau peste 11.000 în Octombrie. Avem un record de permise de ședere pentru muncă pentru migranți din Asia: 100.0000 . Migrația este o realitate și îmi doresc ca acești oameni sa fie primiți cu bunătate aici, în România, așa cum românii au fost primiți cu bunătate în alte țări. Și știm cu toții, direct sau indirect, cât de dureros a fost când nu a fost așa.
Eu vreau să fim de partea bună a istoriei. Timișoara să fie un oraș deschis refugiaților. Lucrăm cu Primăria și alte organizații la o strategie a orașului pentru refugiați și migranți. Să fie declarația noastră, a timișorenilor, de deschidere pentru oameni care fug din calea războiului sau care caută o viață mai bună în România. Pentru că a căuta refugiu este un drept uman de bază.
Cu toții putem ajuta. Acum, de exemplu, noi strângem bani pentru a le oferi o masă faină de Crăciun familiilor de refugiați din Ucraina și din alte țări. Strângem cadouri pentru peste 300 de copii refugiați în Timișoara. Și vindem felicitări de Crăciun făcute de copii din Ucraina. Dacă vrei să ajuți, vorbim după. În urmă cu câteva luni îi spuneam unui jurnalist că sunt privilegiat să pot lucra cu refugiați, să duc ceai cald în nopți de iarnă unor băieți din Afganistan ce dorm prin clădiri abandonat. Să duc copii din Siria să-și cumpere haine de la Decathlon. Sau copii din Ucraina în tabere pe munți, ca să uite de război și să aibă o vacanță de vară ca orice alți copii. Fac asta nu pentru că bunătatea ți se întoarce, deși așa este, ci pentru că viața m-a adus într-un punct în care eu am spus da, și o armată de timișoreni împreună cu mine au spus da solidarității față de oamenii aceștia care vor purta cu ei toata viața fețele celor care i-au ajutat în momentele cele mai teribile. Iar asta e o onoare.
Ultimii 10 ani au fost pentru mine cei mai semnificativi din punct de vedere profesional. Pentru că am putut să-mi folosesc toate talentele și abilitățile, aptitudinea de a scrie proiecte și de a face rapoarte financiare, puterea de a convinge și inspira și de a mă lua la trântă cu autoritățile. Totul pentru a-i ajuta pe refugiați.
Iar dacă asta nu e un privilegiu, nu știu ce este.
.
.
Show-urile Oamenii Dreptății 2022 au fost produse alături de Decât o Revistă, o echipă de jurnaliști care cred în puterea transformațională a poveștilor.
Împreună cu peste 1.000 de spectatori ne-am imaginat cum ar putea arăta o Românie mai dreaptă prin vulnerabilitate, empatie și puterea exemplului. În fiecare oraș am adus pe scenă juriști, jurnaliști, activiști civici și artiști, ale căror povești adevărate despre dreptate: cum o obținem, ce înseamnă pentru justiție, educație, sistemul medical sau orașele noastre.
