Mihaela Mateș era rezident pe oftalmologie în anul I când a mers în prima caravană cu medici, în satul Țibănești, în Iași, în 2016. Era una dintre primele acțiuni organizate de filiala Iași, dacă nu chiar prima. A avut noroc cu niște colegi optometriști care veniseră de la București și care mai fuseseră în caravane.
Mihaela știa ce trebuie să facă la o consultație, dar nu știa care sunt regulile într-un astfel de desant de weekend, când o echipă de medici, studenți și asistenți transformă peste noapte o școală într-o clinică. Într-o astfel de caravană, ritmul de lucru e mai mult decât intens. Echipele de oftalmologie consultă și 100 de pacienți în 10 ore. De obicei încep primii și termină ultimii. Caravana cu medici e un proiect inițiat de un grup de studenți din București acum vreo 8 ani... doi dintre inițiatori sunt în această fotografie: Mihai și Vlad. Știau că, dincolo de sutele de pacienți care aglomerează zilnic holurile spitalelor din capitală, sunt zeci de mii care nu sunt văzuți de un medic cu anii.
Pentru că stau în sate uitate de lume, fără medic de familie sau mijloace de transport. Pentru că nu știu să se descurce pe traseul medic de familie – policlinică – analize – ecografii, înapoi la specialist și la medicul de familie. Sau pentru că, pur și simplu, nu au niciun fel de asigurare de sănătate. Așa că tinerii ăștia rezidenți au convins specialiști să-i însoțească și firme – să le împrumute aparatură medicală și weekend de weekend merg și consultă, voluntar și gratuit, oameni care au cea mai mare nevoie, indiferent dacă au asigurare sau nu. Le fac analize, ecografii, EKG și le spun unde să meargă mai departe.
Între timp au ajuns la nouă filiale în țară, 12.000 de pacienți și o lege care creează mecanismele ca și spitalele de stat sau clinicile private să facă tipul ăsta de acțiuni. Practic, în loc să tot amâni să mergi la medic, să vină el la tine. Ca multe alte lucruri în România, sistemul medical e o sumă de paradoxuri, care tot împotriva noastră se întorc. Le-am putea numi nedreptăți.
Pe de o parte, cei care au cea mai mare nevoie au, de cele mai multe ori, accesul cel mai restricționat la servicii medicale. Dacă nu lucrează, nu au ajutor de șomaj sau ajutor social, dacă soțul sau soția nu sunt nici ei asigurați, atunci au dreptul doar la o consultație de prevenție o dată la trei ani, la monitorizarea sarcinii și la servicii de urgență. Și, evident, dacă nu au un venit constant, nici nu vor avea bani să meargă la privat. Vor aștepta până starea lor se va înrăutăți și atunci vor chema direct salvarea, care nu poate să-i refuze.
Pentru ei, asta va însemna o recuperare mai lentă, mai grea și, probabil, cu complicații pe termen lung. Pentru stat, va fi mai scump. O hepatită netratată se poate transforma în ciroză. Un diabet care nu e monitorizat vine cu grave probleme de vedere și circulație și duce la amputarea piciorului. Hipertensiunea poate duce la accident vascular cerebral.
Eu însămi am îndemnat pe cineva să meargă la urgențe în lipsă de alternative. O prietenă m-a întrebat ce ar putea face un bărbat cu glezna luxată, umflată și dureroasă, care nu vrea să meargă la spital pentru că nu are asigurare. Îl vedea cerșind în fața unui magazin în fiecare zi. I-am zis să încerce la una dintre cele trei policlinici sociale din București. Sau să meargă la camera de gardă. Există și situația în care oamenii ajung la camera de gardă din comoditate. În loc să-și trateze din timp durerea de spate, merg la urgențe, pentru că acolo nu le trebuie bilet de trimitere, programare, și li se mai fac și niște analize gratuite. O prietenă îmi spunea recent că mama ei, medic, a avut într-o gardă 189 de prezentări, dintre care niciuna nu era urgență cu adevărat. Culmea, în ambele cazuri: și cei care așteaptă ca starea lor să se agraveze suficient încât să cheme salvarea, pentru că nu au asigurare; și cei care merg la urgență doar ca să evite să-și facă programări și bilete de trimitere, în ambele cazuri, așadar, abuzul (dacă putem să-l numim așa) își găsește justificări.
Când ești sărac, vulnerabil și neasigurat, ești forțat să apelezi la singura pârghie pe care o ai la dispoziție: serviciile de urgență. Iar când sistemul ți se pare atât de greu de navigat și îți pune atâtea piedici, cauți calea cea mai scurtă și îți spui că ți se cuvine, că tu oricum plătești asigurări. Dar mai există o perspectivă, pe care o vedem mai puțin. În injustețea lui, sistemul nostru medical are totuși o componentă socială destul de puternică. Fie că plătești sau nu asigurări, când ești diagnosticat cu o boală extrem de gravă sau care îți pune viața în pericol, cum ar fi cancerul, diabetul sau bolile rare, ești înrolat într-un program național și primești tratament de sute, mii, chiar zeci de mii de euro, pe care altfel nu ți l-ai permite niciodată – și asta nu se întâmplă în toate țările.
Asta înseamnă „un stat social”. Și asta înseamnă, de fapt, un sistem de asigurări, fie că vorbim de RCA, CASCO sau asigurări medicale: dacă ți se întâmplă ceva, ai dreptul la niște servicii sau despăgubiri. Dar dacă nu pățești nimic, banii ăia merg să ajute pe altcineva. Problema e că România acoperă tratamente scumpe, în loc să investească mai mult în educație, prevenție și în acces pentru cei care au cea mai mare nevoie. Cum sunt aceia pe care îi consultă tinerii din caravana cu medici.
E de văzut cum se va aplica această lege care s-a născut din munca lor. Dar intenția pentru mai multă dreptate e acolo: să facem acest stat social de pe hârtie să-și aibă manifestarea în practică. Pentru toată lumea.
Nu știu ce s-a întâmplat cu bărbatul cu piciorul luxat, prietena mea nu l-a mai găsit acolo; se tot uită după el. În schimb, Mihaela Mateș, oftalmologul de care vorbeam la început, a fost până acum în peste 10 caravane și a consultat sute de persoane. De câteva ori și-a cedat locul, ca să-i lase pe colegii mai tineri să participe și ei. Azi, Mihaela e medic specialist. Lucrează la Spitalul din Comănești și face gărzi la Spitalul Județean din Bacău, unde și locuiește. Vara asta a venit la ea un băiat de 10 ani, cu probleme destul de serioase, care fusese consultat prima dată într-o caravană. După niște exerciții de gimnastică oculară care îi fuseseră recomandate băiatului într-o caravană, și-a dat seama că era printre caravanele în care fusese și ea. Copilul o recunoscuse; era medicul care îl diagnosticase. Datorită ei și a unui proiect de voluntariat inițiat de niște studenți încăpățânați, problemele lui cu ochii aveau acum o șansă să se rezolve.
.
.
Show-urile Oamenii Dreptății 2022 au fost produse alături de Decât o Revistă, o echipă de jurnaliști care cred în puterea transformațională a poveștilor.
Împreună cu peste 1.000 de spectatori ne-am imaginat cum ar putea arăta o Românie mai dreaptă prin vulnerabilitate, empatie și puterea exemplului. În fiecare oraș am adus pe scenă juriști, jurnaliști, activiști civici și artiști, ale căror povești adevărate despre dreptate: cum o obținem, ce înseamnă pentru justiție, educație, sistemul medical sau orașele noastre.
