O fată de 16 ani la momentul sesizării, începând cu vârsta de 8 ani, a fost violată periodic de fratele ei. Îl reținem pe băiat și îl arestăm. Îmi spune cum tatăl său obișnuia să întrețină relații sexuale cu mama lor, în fața copiilor, deseori folosind violența. Îmi spune cum a fost alungat de acasă de foarte multe ori, cum și-a petrecut nopțile în scări de bloc. S-a uitat la mine și mi-a răspuns scurt: Înțeleg, vă faceți treaba. Mi-am dat seama că am în fața mea un om căruia viața nu i-a oferit nicio șansă, un om care a trecut prin greutăți pe care niciunul din această sală nu le poate înțelege.
Numele meu e Dan Constantinescu și sunt procuror. Un profesor de la Facultatea de Drept a Universității din București ne-a spus în timpul unui curs din anul 2 că, dacă am venit la drept să căutăm dreptatea, am greșit profilul, trebuia să mergem la filosofie. Am râs la acel moment, dar, 6 ani mai târziu, mă întreb un pic: De ce nu e ăsta motto-ul Facultății de Drept? Discuția de astăzi pornește pentru mine de la o experiență pe care am trăit-o în primul meu an de stagiatură, un dosar pe care l-am instrumentat. Pe scurt: O fată de 16 ani la momentul sesizării, începând cu vârsta de 8 ani, a fost violată periodic de fratele ei, iar, în acest interval de timp, a încercat să se sinucidă de două ori. Contextul mai larg: O familie defavorizată, din mediul rural, șapte copii, părinții despărțiți. Am efectuat actele de urmărire în cauză, am audiat persoanele, în final îl reținem pe băiat și îl arestăm. El recunoaște faptele. După ce este arestat, face o solicitare, să fie audiat de mine.
Îl chem la audiere și, pe lângă aspectele referitoare la infracțiune, îmi spune următoarele lucruri: Îmi spune cum tatăl său obișnuia să întrețină relații sexuale cu mama lor, în fața copiilor, deseori folosind violența. Îmi spune cum a fost alungat de acasă de foarte multe ori, cum și-a petrecut nopțile în scări de bloc, cum se ducea să muncească cu ziua pentru a câștiga bani și a le cumpăra mâncare fraților săi, pentru că părinții nu făceau acest lucru. Cum a făcut împrumuturi la bănci, din nou, pentru a-și ajuta frații, împrumuturi pe care ulterior nu le-a putut restitui și a fost executat silit. Am zis: Ok, înțeleg. Ai avut o viață foarte grea, marcată de lipsuri, dar absolut nimic din ce ai spus nu justifică faptele tale, pentru că ele sunt atât de oribile și au afectat-o atât de mult pe sora ta, întrucât a încercat să se sinucidă. S-a uitat la mine și mi-a răspuns scurt: Înțeleg, vă faceți treaba. În acel moment, am rămas un pic blocat pentru că mi-am dat seama că am în fața mea un om căruia viața nu i-a oferit nicio șansă, un om care a trecut prin greutăți pe care niciunul din această sală nu le poate înțelege.
Un om care, deși săvârșise acele fapte cu intenție, în cunoștință de cauză, era, la rândul său, victima unui sistem corupt, unui sistem nepăsător, unui sistem în care dreptatea totală intervine doar în momentul în care este incident senzaționalul, doar în momentul în care repetăm aceeași greșeală de prea multe ori sau, mai nou, în momentul în care ne petrecem o iarnă în stradă. Am ales să denumesc discursul meu Procedura dreptății deoarece, din punctul meu de vedere, la acest moment, procesul penal se află într-un mare impas, respectiv el îndeplinește condițiile obiective prevăzute de lege ca să asigure înfăptuirea dreptății, dar oarecum acest concept este cuantificat prin prisma unor criterii statice.
Ce vreau să spun este că... dreptatea penală este înțeleasă ca fiind înlăturarea unui pericol social și nu este înțeleasă ca și prevenirea acestui pericol. Și acest mod de a gândi industrializează cumva procesul penal, îl răpește din conștiința oamenilor și îl transformă din acel moment definitoriu pentru restabilirea ordinii sociale într-o statistică cu mult prea puține implicații umaniste. Eu am început această profesie cu foarte mult entuziasm. Orice dosar era important pentru mine. Și încă am acest entuziasm și sper să nu-l pierd niciodată. Pentru că ideea de dreptate pentru mine e primordială, este sentimentul ăla care îți dă speranță, liniște și, cel mai important, siguranță. Dar am realizat, mai ales după această experiență, că ce fac eu se plasează foarte mult în zona post-factum. Așa că am decis să văd, ante-factum, ce se întâmplă?
Dacă ar fi să facem o simplă analiză a proceselor penale din ultimii 10 ani care au ajuns să fie mediatizate la nivel național, vom observa că majoritatea acestora s-au concentrat în jurul infracțiunilor de corupție, care nu poate întotdeauna au fost atât de grave prin prisma urmărilor produse, cât prin prisma persoanelor implicate. Urmează apoi infracțiunile care au șocat prin bestialitatea lor, și mă refer la omoruri, violuri, trafic de persoane. Am constatat că marile dosare penale, răsunătoarele condamnări sau achitări, mai nou, au avut influențe doar în ceea ce privește mici modificări legislative ale pedepselor. Au fost puse prea puțin în prim-plan cauzele infracționalității și, mai grav, s-a încercat prea puțin înlăturarea acestora. Lipsa de educație, sărăcia, lipsa unui sprijin moral alienează omul de ideea de societate, idee pe care majoritatea nici măcar nu o înțeleg și, în mod indirect, îi constrâng să atenteze asupra nucleului democrației, care sunt aceste valori sociale apărate de dreptul penal.
Degeaba avem instituții specializate în ajutor social, dacă nu le oferim resursele necesare pentru a-și îndeplini scopul. Degeaba milităm pentru drepturile persoanelor aflate în penitenciare și în centre de detenție, dacă nu ne implicăm concret, efectiv, în reabilitarea acestora. Degeaba condamnăm proxeneți, dacă în continuare le denumim pe victime curve. Și degeaba ne oripilăm când auzim că viețile unor copii sunt distruse, dacă, la acest moment, în România, încă se consideră că o fată de 12 ani este suficient de matură ca să consimtă la un raport sexual. În povestea anterioară, dreptatea s-a rezumat la o pedeapsă de 8 ani închisoare. Nu au existat reforme instituționale, nu au fost analizate cauzele care au condus la apariția unui asemenea fenomen, nu s-au propus soluții pentru ajutorarea persoanelor aflate în situații similare. Nimic. Ce s-a întâmplat, din punctul meu de vedere? A fost urmată o procedură care a satisfăcut nevoia actuală de dreptate, a fost înlăturat un pericol social. Pe scurt: Ne-am făcut treaba. Și a doua zi am luat-o de la capăt.
Mulțumesc!