Acesta este unul dintre răspunsurile de succes, pe care le-am primit în ultimii 15 ani, de când obișnuiesc să cer informații autorităților, în baza legii 544/2001. Este una dintre legile pe care le ador pentru că mă ajută să-mi fac meseria. Când Mona Muscă iniția această lege, eu abia intrasem la liceu. Sora mea, care muncea la București într-o organizație pentru apărarea democrației, îmi spunea că va fi cea mai tare lege și că ne va ajuta pe noi toți, fiindcă putem afla, în sfârșit, informații despre ce se întâmplă în instituțiile publice. Adevărul este că da, putem afla, mai ales, noi, reporterii, mai multe informații decât o făceau cei care au fost jurnaliști înainte de 2001. Doar că autoritățile au învățat în acest timp și să-ți răspundă …. fără să-ți răspundă.
Vorbim mai ales despre acele instituții unde nu poți pune nici măcar o întrebare la telefon. Totul în scris și ne auzim peste 30 de zile, ți se spune la telefon. Iar ce primești în schimb, de multe ori chiar după fix 30 de zile, înseamnă mult limbaj de lemn și bătaie de cap. Aici, Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului îmi explică prin foarte multe cuvinte că nu-mi vor da statisticile pe care le cer, fiindcă deși au o bază de date, nu e chiar o bază de date cu funcție de căutare. Probabil este în format PDF. Iar, dacă nu ești mulțumit de răspuns, sau vrei să pui o întrebare de completare, mai poți aștepta încă 30 de zile. Uneori, pe lângă informațiile respective, eu cer și un interviu. Nu se știe niciodată de unde sare iepurele atunci când trimiți același email către 47 de instituții. Iar eu cred în norocul reporterului. Doar să nu fie vară.
În ultimii ani am cerut răspunsuri, în baza legii 544/2001, la secții și inspectorate de Poliție, judecătorii, tribunale, la Serviciul de Telecomunicații Speciale, la Direcții de Asistență Socială și Protecția Copilului. Sunt în căutarea violenței în familie. A probelor dintr-un caz, a statisticilor naționale, să aflu dacă un caz a fost sau nu clasat sau dacă polițiștii sunt cercetați penal pentru că nu au reținut un agresor care a încălcat repetat ordinul de protecție. Răspunsurile de mai sus mi-au fost date fiindcă, în ultimele luni, am încercat să aflu ce știm, ca societate, despre copii orfani ai violenței domestice.
Sunt reporter, specializată în violență domestică, și munca mea de zi cu zi înseamnă și să urmăresc statisticile crimelor în familie. Așa că, de fiecare dată când se întâmplă vreuna, citesc știrile și le salvez. Regăsesc în ele câteva informații despre copii, uneori ei fiind singurii martori ai crimei. Alteori, ei apar ca niște personaje adiacente ale unei știri care de obicei începe așa: „femeia ucisă era mama a doi copii”. De prea mult timp nu vorbim despre personajele adiacente, co-victime ale violenței domestice, – copiii orfani și familiile care-i preiau în grijă. Oamenii aceștia nu sunt fantome, sunt parte din realitatea unei țări, unde este atât de ușor să fii o victimă în timp ce statul promite că te apară.
Vladi, un băiețel de 7 ani dintr-un oraș din Ilfov, a asistat, acum aproape trei ani, alături de sora lui mai mică, la uciderea mamei de către tată. S-au ascuns sub uscătorul de rufe și de acolo au auzit cum tatăl înfige de zeci de ori un cuțit în mama lor. Când bărbatul a plecat, copiii au ieșit de sub uscător și și-au mângâiat mama pe fața însângerată. Tatăl copiilor avea un ordin de protecție când și-a ucis soția, și îl încălcase de câteva ori, fără să fie reținut de polițiști. Vladi a început clasa pregătitoare anul acesta, adoră să colecționeze figurine cu Harry Potter și îi place să mănânce cereale la micul dejun. La cumpărături, este ajutorul bunicii. O femeie de 67 de ani crește acum singură doi copii mici, se străduiește să le facă pensii de urmaș, umblând de la o instituție la alta, ca să întocmească dosare. Vladi își întreabă bunica de ce a omorât-o monstrul pe mama, iar ea îi răspunde atât cât poate: „O să afli tu când te faci mare”.
Pentru un copil o crimă în familie e devastatoare și fiindcă este finalul îngrozitor al unei realități violente, pe care o trăia deja de-o vreme.
Eva are 6 ani; și ea a început școala anul ăsta, într-un sat din județul Caraș-Severin. Învățătoarea îi face codițe, o îmbrățișează adesea și o fotografiază, și asta o face curioasă pe Eva. Așa că acasă își întreabă mătușa: „doamna e așa bună cu mine pentru că știe că mi-a murit mama?”. Mama i-a fost ucisă în februarie de către iubitul abuziv, cu care avea o relație de câteva luni. Până să-și piardă mama, Eva a asistat la scene de violență și a fost și ea lovită de acest bărbat. Fetița nu a făcut psihoterapie, nu primește niciun ajutor financiar, nici măcar pensie de urmaș, fiindcă mama ei nu a lucrat cu contract de muncă, o condiție obligatorie pentru a primi cei minim 1.000 de lei. Din această cauză, mulți dintre acești copii nu primesc pensiile de urmaș. Asta chiar dacă știm, din studiile de până acum, că victimele violenței domestice adesea sunt controlate într-atât de mult încât agresorii le interzic să muncească.
În ultimii 10 ani, 230 de copii au devenit orfani în urma crimelor între parteneri intimi. Înainte să vă întrebați dacă e sau nu mult, e bine să știți că statistica nu e completă. Pentru că instituții ca DGASPC Vrancea nu-i numără, iar alte Direcții au recunoscut că ce mi-au trimis nu e complet. În Italia, o lege specială pentru acești copii a fost adoptată în 2018. Primesc terapie gratuită pe tot parcursul vieții, sprijin în educație și o indemnizație lunară. Un program finanțat de stat anual cu 12 milioane de euro, după ce cercetătorii au estimat că, între 2000 și 2015, 1.600 de copii au devenit orfani în urma crimelor în familie. În timp ce alte țări implementează programe speciale pentru copiii rămași orfani în urma femicidelor – crime în care femeile au fost ucise de către foști sau actuali soți sau parteneri – oferind copiilor psihoterapie gratuită pe termen lung și indemnizații speciale, în România nu știm nici măcar câți sunt și cum îi putem ajuta. Iar familiile care-i cresc sunt anesteziate de rușine, încurcate într-un hățiș birocratic, neinformate și copleșite de griji financiare.
Ar trebui să avem autorități care colectează datele despre copiii orfani, apoi să le oferim terapie și consiliere copiilor și familiilor care-i au în grijă și să-i sprijinim cu indemnizații speciale pentru că mamele lor au fost ucise în urma violenței de gen.
Acesta ar fi un început de dreptate.
.
.
Show-urile Oamenii Dreptății 2022 au fost produse alături de Decât o Revistă, o echipă de jurnaliști care cred în puterea transformațională a poveștilor.
Împreună cu peste 1.000 de spectatori ne-am imaginat cum ar putea arăta o Românie mai dreaptă prin vulnerabilitate, empatie și puterea exemplului. În fiecare oraș am adus pe scenă juriști, jurnaliști, activiști civici și artiști, ale căror povești adevărate despre dreptate: cum o obținem, ce înseamnă pentru justiție, educație, sistemul medical sau orașele noastre.
