Bună dimineața. Numele meu este Cristina și sunt o perfecționistă. Se întâmplă să fiu și avocat, dar...adevărul e că pentru ca voi să mă cunoașteți puțin mai bune ce e de fapt important să știți este că nu cred că meritam să vin să vă vorbesc azi. Sau...cel puțin, asta mi s-a șoptit în cască de către o voce interioară pe care din fericire nu o mai aud acum. Sau, cel puțin se aude doar ca un zumzet de fundal, poate și de la microfon, dar oricum e prea târziu să se mai schimbe ceva, am dat drumul la bolovan, mi-am început discursul și în următoarele 10 minute aș vrea să vă povestesc puțin despre îmblânzirea vocii interioare.
Bun. Revenind. Dacă chiar credeam cu sinceritate că nu merit să vin să vă vorbesc azi, ce s-a întâmplat și cum de sunt pe scenă, aici și, totuși, vorbind?
Când am primit invitația să vin vă vorbesc la Oamenii Dreptății, am început săpăturile în toate materialele pe care le avem de la cursurile LfJ, în toate discursurile care s-au ținut în anii trecuți la Oamenii Dreptății, în toate Ted Talkurile pe care le-am găsit pe YouTube, în toate How To-urile de cum să îți faci un discurs de succes și, după ce am făcut tot acest due diligence ca un avocat ce sunt, am putut să trec la cei 4 pași în a-mi pregăti discursul de astăzi.
Pasul 1. Setarea așteptărilor. Cum vreau să iasă? Simplu. Ca la carte. Mesajul să fie bun, să fie o inspirație, să fie o revelație, să vorbesc în ritmul cel mai potrivit, să mă mișc în modul cel mai potrivit, să reușesc să vă impresionez, să vă storc o lacrimă, să vă inspir și să plecăm împreună să participăm la schimbarea ro într-o lume mai bună așa cum vă propun eu în discursul meu de azi. Deci, simplu. 2 minute, s-a rezolvat. Am trecut la pasul 2.
Pasul 2. Stabilirea temei. Ce vreau să vă zic? Simplu. Am o durere care mă doare, am un subiect pe care îl abordez cu mulți dintre colegii mei, cu toți prietenii mei și cu oricine are 1 minut să mă asculte. Așa că a fost simplu să rezolv și pasul 2. 2 minute am trecut peste.
Pasul 3. Să mă pregătesc să scriu. Deci, nu să scriu efectiv, cât un fel de să încep să încep, ca un student în sesiune. Da? Nu pot să învăț dacă n-am roșii. Deci începem să ne pregătim să scriem. Ee...aici e-aici, asta a fost cu totul și cu totul o altă mâncare de pește, mult mai greu. Pasul 3 a durat undeva la peste o lună și a fost mai mult un fel de ping pong constant între mine și vocea interioară. Care a arătat ceva de genul ăsta:
Eu: Hai, Cristina, ne descurcăm, ai mai făcut asta. Ani de debate, competiții naționale, mondiale, premii, concursuri de procese simulate, avocat de litigii. Puii mei. Asta faci pentru-o viață. O să fie ok, ai mai făcut asta.
Vocea: Da, da’ n-ai mai făcut chiar asta. Ai văzut toate discursurile de la Oamenii Dreptății. Tu ce-ai să le zici? N-ai mai făcut asta. Reflectoare, public mare. Nu e chiar la fel.
Eu: bine dar mi s-a spus că discursul de azi o să fie similar cu cel de la sesiunea noastră de comunicare de la LFJ de anul ăsta, unde am ținut un discurs și mi s-a zis că a fost un discurs bun. Ba, cineva mi-a zis că a fost un discurs foarte bun.
Da bine or fi zis unii așa. Dar 3 dintre cele 15 formulare de feedback au fost de fapt despre cum ai dat prea tare din mâini, despre cum ai vorbit prea repede, despre cum ai fost prea agitată deci, știi și tu de fapt, după toată experiența ta, că n-a fost chiar atât de bun. A fost slab. Da, slab. Știi și tu că a fost slab. Și dacă ăla a fost slab, imaginează-ți cum poate să iasă ăsta. Așa că de fapt nu ai neapărat ce îți trebuie ca să le vorbești oamenilor ăstora. Nu înțeleg cum de ai avut aroganța să accepți invitația și organizatorii naivitatea să creadă în tine.
... da, am ieșit puțin cam șifonată din asta dar vrând nevrând, se apropia deadlineul, a trebuit să trec la
Pasul 4. Scrierea efectivă a discursului. Asta a durat undeva la 3 zile, marcate de o anxietate constantă, de frică, de dureri în stomac, de discursuri și rugăminți cu colegii de „doamne, doar, doamne dacă aș putea să dispar și să nu fie nevoie nici să vin, nici să nu vin”.
Dar până la urmă, l-am dat gata, i-am dat send și l-am considerat problema altcuiva.
Cu toate astea, timp de o lună în care am trecut prin cum s-ar zice trials and tribulations prin faptul că sufeream că trebuie să scriu ceva care trebuie să fie foarte bun, nu eram singură. Prietenii, colegii îmi spuneau „hai, Cristina, sigur se poate”, încurajări, „o să iasă bine”, „hai, vorbește cu noi, exersează cu noi” și nu puteam să primesc cuvintele frumoase. De ce? Pentru că puterea vocii critice interioare este mai are decât orice vorbă bună pe care ti-o dau cei din jurul tău.
Așa că dacă există ceva din povestea asta cu care rezonați, există riscul și voi, ca și mine, sp suferiți de perfecționism.
Noi suntem învățați că perfecționsimul s-ar putea chiar să fie un lucru pozitiv. Cultural, asta credem. Până la urmă întrebarea e „de ce e rău să vrei să fii mai bun?” „de ce e rău să tinzi să fii cel mai bun?”.
Problema e că nu ăsta e perfecționismul. Asta ar putea să fie ambiția. Un fundament pentru perfecționsim.
Perfecționismul arată la modul ăsta: 1) așteptări înalte poate prea înalte, 2)frica de greșeală și frica de a îi dezamăgi pe cei din jurul nostru și care cred în noi de e mai bine să n-o mai fac decât să o fac și să o dau în bară și 3) vocea aia hipercritică care ne învață să fim duri cu noi și cu cei din jurul nostru care nu se ridică la așteptările noastre.
Perfecționismul ia forma unui eșec complet când picăm examenele de admitere în profesie. Sau...și mai bine. Luăm examenele de admitere în profesie, dar...70? atât s-a putut? Aia e, zi mersi măcar că l-ai luat.
Perfecționismul ia forma vorbelor de genul „generațiile care vin sunt din ce în ce mai slabe” sau „doamne dumnezeule o asemenea prostie n-am auzit în zece ani de profesorat” sau, cea mai bună, preferata mea, bomboana de pe colivă „ca să fii bun în profesiile juridice, trebuie să fii cel mai bun. Tre să înveți să calci pe cadavre.”
Perfecționismul ia forma unei repetiții constante că sunteți norocoși să învățați în palatul celei mai prestigioase facultăți de drept din țară, în timp ce tabla bate pe palat la fiecare ploaie, în timp ce n-ai săpun și hârtie igienică la baie și nici n-ai bani suficienți pentru cercetare.
Iar ăsta e mediul în care creștem. Asta e mediul in care ne formam viitorii juriști, viitorii avocați, viitori judecători, viitorii procurori, participanți activi în sistemul de justiție. Cream un mediu hipercompetitiv cu o frică inerentă de greșeală ca daca zic o prostie, s-ar putea să creadă toți ca sunt prost. Așa ca învățăm să ne ascundem vulnerabilitățile, să ne ascundem greșelile, să ne ascundem insecuritățile, în spatele unei perfecțiuni de carton. Noi știm că e de carton, noi știm că ăștia nu suntem noi, dar toți cei din jurul nostru par în ochii noștri la fel cum ne arătăm noi și anume perfecți.
Avem curajul să ridicăm puțin paravanul ăla printre prieteni, în comunități de genul ăsta și să arătăm: uite și mie mi-e frică și eu simt ce simte clientul meu. Doar că nu avem luxul ăsta față de profesorii, față de colegii, superiorii, tinerii cu care colaborăm. Cum ne-a mers până acuma în mediul ăsta în care trăim? Avem solidaritate între profesii? Dar în interiorul profesiei? Aș zice și aici că nu. Dar între echipe separate în cadrul aceleași case de avocatură? Banii vorbesc, nu? Dar între cetățeni și sistemul de justiție?
Aici e problema. Ne doare, nu? Părem în sistemul ăsta de justiție mai multe insule separate când ar trebui să fim un continent.
Așa că întrebarea e ce facem? Cum mergem mai în față? Care e soluția? Și mă bucur că nu e prima oară când auziți azi o potențială soluție și soluția care cred cu tărie că poate să ne aducă o lume mai bună și asta este să fim mai empatici.
Dar asta e și contrar a ceea ce am învățat până acuma. Să îți arăți vulnerabilitatea înseamnă că ești slab că trebuie să calci pe cadavre. Mai mult decât atât, problema cu empatia e că să pot să o dau, să încerc să mă pun în pielea ta, trebuie să îți cunosc povestea. Și cum am zis? Perfecțiunea de carton. Povestea nu am luxul să o aud, povestea nu am curajul să o spun. Așa că noi oferim acuma empatia pe principiul mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Nu te vinzi, nu cumpăr și nu-mi pasă.
Așa că schimbarea începe de fapt din noi. Din a avea curajul de a arăta vulnerabilitatea și față de cei pe care nu îi cunoști și față de colegii tăi mai mari și față de noile generații care nu sunt la fel de bune. Pentru că suntem cu toții în aceeași oală, suntem toți oamenii și avem nesiguranțe, insecurități, greșeli și frici. Iar asta ar trebui să ne unească în a da empatie și a da o mână de ajutor.
Așa că v-am promis la început că vă vorbesc despre îmblânzirea vocii interioare și cum am ajuns eu să vă vorbesc până la urmă. Am reușit să îmi îmblânzesc vocea interioară? Nu. Nu prea. Și sper că nu încă. Dar cel puțin am început să încerc. Și prima oară a fost prin a mă arăta vulnerabilă. Și asta era și ar fi trebuit să fie în realitate pasul întâi. Vă mulțumesc.