Cristian Zsifkov - Adevărul real vs. adevărul juridic | Oamenii Dreptății 2022 Timișoara

Am un frate cu cinci ani mare. În copilărie, când mama ne ducea la tuns, frizerița i se adresa mereu cu „domnul avocat”. Nu știu de ce, cred că îi era drag de el.

N-aș zice că ăsta e un factor care m-a determinat să aleg cariera aceasta, dar, cumva e ironic. Eu sunt cel care a devenit avocat și mie se spune acum „domnul avocat”, iar el e în IT. Nu vă faceți griji, o duce bine – s-a stabilit în Londra.Deși părinții au vrut să mă fac inginer ca toți din familie, eu eram setat pe drept. Prin forțele mele proprii am găsit o doamna avocat dispusă să mă ia pe lângă ea. Asta se întâmpla în clasa a XII-a, eram încă la liceu. Apoi am tras tare, am intrat la drept, am terminat facultatea, am luat baroul, apoi definitivatul și în final mi-am deschis propriul meu cabinet.Nu a fost atât de ușor pe cum fac eu să pară, dar asta e o discuție pentru altă dată.

Ca avocat poți avea un rol important sau aproape spre nimic. Noi îi mai spunem acestui rol, în glumă, „avocatul ficus”: adesea poți sta ca o plantă, semnezi un act și ai plecat.

 Eu n-am vrut să fiu așa, însă cumva de-a lungul timpului a trebuit să înțeleg o realitate complicată care ne face pe unii din noi să ne complacem în postura de ficuși. Mă refer la diferența dintre adevărul real și cel juridic, care există și, din postura mea, se observă adesea.Una e ceea ce s-a întâmplat cu adevărat undeva și alta e ceea ce poți să demonstrezi efectiv. O să explic prin două povești.

Prima s-a întâmplat când eram la început și era printre primele mele spețe primite de la maestra mea. Treaba era aparent simplă: Un client avea două firme de construcții, cu sediul comun. Într-o zi, vin cei de la Inspectoratul Teritorial de Muncă pe șantier și găsesc câte 2 persoane „angajate la negru” la fiecare firmă. Amendă 20.000 de lei la fiecare, 40.000 de lei total. Conform legislației, aveam termen 15 zile să contestăm amenzile. Mă pun pe treabă, le redactez, toate bune și frumoase, dar nu aveam adresele martorilor. Așa că le scriu numele și urmează să aduc la cunoștința instanței ulterior și adresele. Cele două contestații sunt depuse deodată și se repartizează aleator la 2 judecători diferiți de la aceeași instanță, așa e procedura. Vine citația pe care o așteptam, în care mi se indică să plătesc o taxă. Totul OK până aici, știam că se va cere această taxă. Dar pe ambele citații, undeva după un text standardizat, într-un colț, mi se solicitau adresele martorilor. Fiind la început și necunoscând încă această practică a instanțelor, acest detaliu îmi scapă. Trec vreo 2 săptămâni și mă trezesc că o contestație primește termen de judecată și mi se spune că sub sancțiunea de a nu mai putea propune proba cu martorii, am obligația să mă prezint cu ei la termen, iar cealaltă contestație îmi este anulată pe motiv că nu am indicat adresele martorilor.

N-o să vă trec prin toți pașii, că tocmai genul ăsta de chichițe ne diferențiază de ficuși. Cert este că, am avut două situații identice, cu decizii diferite. În final s-a rezolvat, am făcut apel la decizie, am avut câștig de cauză și în final ambele amenzi au fost anulate de către instanța superioară.

Dar m-a șocat să văd că două cazuri identice au primit inițial decizii diferite. Judecătorul poate face cam ce vrea în cauza pe care o judecă și poate interpreta cum crede el de cuviință legea.

De când am realizat asta încerc să fiu onest cu clienții mei și să le explic că voi face tot ce îmi stă în putință, stabilim planul de bătaie împreună, dar în final decizia e a judecătorului și încerc să-i pun în papucii lui. Nu vreau să mut vina, ci să-i fac să înțeleagă că și judecătorii sunt tot oameni, că sunt supraîncărcați și că lipsa unei practic unitare înseamnă că dacă ei se vor trezi cu fața la perete într-o zi, roagă-te doar ca în ziua aia să nu îți judece ție cauza. Mai am o poveste. În speța asta, clientul era vecin cu unchiul său, care are ceva probleme psihice. Pe fondul unor neînțelegeri, unchiul îl tot șicana și amenința.

Prin 2019 nepotul a mers la Poliție, și a cerut un ordin de protecție. La fel au cerut și părinții lui. Soluția: se respinge Ordinul atât pentru nepot, cât și tată și mamă. Pentru părinți, instanța a considerat că nu aveau motiv întemeiat. Pentru nepot l-au respins pentru că sensul de „membru de familie” prevăzut de Codul Penal n-ar include și relația nepot – unchi. Practic nu sunt familie în sensul legal, deci nu au voie să se dea în judecată și să ceară ordine de protecție.  Prin primăvara lui 2022 relația a degenerat. Într-un scandal la gard, unchiul l-a prins de mâini pe nepotul de 30 de ani și i-a rupt un deget. Vine poliția, nepotul face plângere, merge la Institutul pentru Medicină Legală pentru expertiză, ajungem în instanță. Tot pentru un ordin.

De-a lungul întregului proces, care a durat 2 săptămâni, instanța părea că este cu mine. La fel se arăta și parchetul, care în final ceruse să se admită cererea de emitere a ordinului. La un moment unchiul și-a angajat un avocat care a aflat de cererea inițială și a invocat-o, spunând că aceeași instanță, dar un alt judecător, a stabilit că între ei, nepot și unchi, nu este relație de rudenie.I-am spus clientului: uite care e riscul. „Putere de lucru judecat” presupune că dacă instanța a stabilit definitiv ceva, cândva, în cazul tău, nu poate să revină și să judece din nou același lucru.

Soluția a fost cumva dulce-amăruie: da, ordinul ar trebui emis. Da, există pericol. Dar cu toate astea, în 2019 uite ce a zis judecătorul asta. A fost șocant, practic omul avea dreptate, dar în cazul lui, dreptatea nu urma să se aplice. Clientul nepot a înțeles logica. Cumva s-a resemnat cu gândul că nu poate obține un ordin de protecție, deși un alt nepot, ar putea obține ordin de protecție împotriva aceluiași unchi. V-am povestit lucrurile astea ca să vedeți că, uneori, nu se face dreptate și motivele sunt adesea chichițe procedurale sau practici neunitare. Și da, avem nevoie de un act de justiție predictibil. Ar trebui să existe echitate – două persoane în situații identice, ar trebui să fie judecate identic.

Știu că asta ne știrbește din încrederea în sistemul de justiție. Însă am și o veste bună, ca să terminăm totuși pe un ton pozitiv – simt că sunt excepții situațiile astea. Că lucrurile se îndreaptă spre bine. Că instanțele și completele din fiecare instanță se înțeleg să dea soluții similare – chiar există mai multe demersuri de standardizare.

Din fericire se merge spre bine și, în plus, din ce am văzut nu ar trebui să lăsăm astfel de situații să ne știrbească încrederea. Sistemul își face, în mare, treaba pentru oamenii normali, iar asta mă face să continui!

.

.

Show-urile Oamenii Dreptății 2022 au fost produse alături de Decât o Revistă, o echipă de jurnaliști care cred în puterea transformațională a poveștilor.

Împreună cu peste 1.000 de spectatori ne-am imaginat cum ar putea arăta o Românie mai dreaptă prin vulnerabilitate, empatie și puterea exemplului. În fiecare oraș am adus pe scenă juriști, jurnaliști, activiști civici și artiști, ale căror povești adevărate despre dreptate: cum o obținem, ce înseamnă pentru justiție, educație, sistemul medical sau orașele noastre.