Constantin Chilian - Decizii pentru oameni | Oamenii Dreptății 2022 Iași

Era o zi de duminică, la noi în Ungheni, în Moldova.

Împreună cu mai multe persoane, mă aflam într-o clădire care impune autoritate și este plină de tradiții și obiceiuri. În fața noastră, erau mai mulți oficiali ai acestei instituții, îmbrăcați frumos și care își făceau treaba solemn conform unei proceduri bine stabilite. Era greu de înțeles ce se întâmpla acolo, dar respectam cu strictețe ceea ce îmi spuneau sa fac. Într-un final, oficialul s-a adresat direct către noi și a vorbit simplu, pe înțelesul nostru, despre simbolismul fiecărui moment la care am participat, pentru a înțelege seriozitatea și importanța cununii dintre 2 tineri.

Ceea ce am văzut în acea zi, în biserică, mi-a fost foarte cunoscut cu ceea ce mă ocup zi de zi la lucru, ca judecător.

Mai exact, impun persoanelor care participă în ședințele de judecată să respecte anumite proceduri complicate și străine pentru o bună parte din ei. Iar, într-un final, adopt și pronunț o hotărâre, pe care o citesc scurt. De exemplu, în numele legii, instanța de judecată admite acțiunea civilă și obligă pe pârât să plătească, să demoleze sau să efectueze un alt act obligatoriu. Există și situații când ești mai scurt în declarații, și anume – în numele legii, instanța de judecată respinge acțiunea. În ambele cazuri, informez că hotărârea motivată va fi expediată prin poștă. 

În consecință, un proces de judecată de câteva luni sau chiar câțiva ani, după zeci de documente și explicații orale prezentate de părți, se termină cu un scurt citat al judecătorului. Cu alte cuvinte, persoana rămâne doar cu o hârtie în mână, fără explicații, și vede cum judecătorul părăsește sala de judecată. Mai târziu, persoana primește hotărârea judecătorească acasă, care cuprinde propoziții lungi, noțiuni juridice sofisticate și uneori cuvinte într-o limbă străină (cel mai des se folosește latină).  

E ceva similar cu ceea ce simți în timpul unei slujbe la biserică sau când faci o consultație la medic. Nu știu exact cum e în cazul vostru, dar atunci când ceva nu-mi este clar, acel lucru îmi devine imprevizibil și lipsit de încredere. Consider că anume această senzație, repet senzație, transformă speranța omului de a beneficia de o justiție echitabilă într-o lipsa de încredere față de justiție. 

 Anume acea zi de duminică și predica preotului de la sfârșit, m-a adus la un gând – poate e timpul de făcut justiție nu doar în numele legii, dar și pe înțelesul oamenilor?. 

a. Mai întâi, am început cu cel mai simplu lucru posibil. Am schimbat poziția meselor în sala de judecată. Astfel, mesele stăteau față în față, iar părțile se priveau unul pe altul, dar nu priveau direct judecătorul. Le-am schimbat poziția, pentru a avea contact vizual cu fiecare parte din dosar. Este necesar de creat atmosferă de încredere, în care problemele se discută și se ascultă. 

b. Doi, am început să ascult mai mult. În România, ca și în Republica Moldova, partea din dosar nu este obligată să-și angajeze un avocat în cazuri civile, se poate reprezenta singură. Nu are obligația să știe regulile sau obligații de procedură. Din acest motiv, m-am gândit să ghidezi părțile pe parcurs și să stabilesc mai mult timp pentru ședința de judecată în funcție de problemele puse în discuție. Le ofer momentul lor de glorie. Le creezi condiții pentru a-și spune off-ul, cel puțin 7-10 min, fără a-i întrerupe, fără a-i privi de sus de la nivelul „de expert”. Până la urmă, sala de judecată e un câmp de luptă al argumentelor. 

c. Trei, am refăcut limbajul din actele judecătorești. În schimbul textelor de lege lungi cu cuvinte tehnice, am folosit propoziții scurte cu subiect și predicat. În acest sens, documentul redactat era transmis grefierului, care era prima persoana care citea textul și spunea dacă este clar sau nu. Acesta prezenta inclusiv anumite sugestii pentru a modifica structura sau cuvintele utilizate ca să fie mai accesibile publicului larg.

d. Patru, mă veți întreba până la urmă, care e faza cu predica preotului. E simplu. După acea zi de duminică, am început să explic dispozitivul hotărârii după pronunțarea acestuia. În special, vorbesc imediat participanților motivele pentru care am considerat că acțiunea civilă a fost admisă sau respinsă. În același timp, motivele respective le introduc pe scurt în scris în cuprinsul dispozitivului. De exemplu, dacă înainte pronunțarea suna în felu următor - instanța respinge acțiunea; mă întorceam și părăseam sala. Acum pronunțarea sună în felul următor, -  instanța respinge acțiunea, în special pretenția legată de anularea ordinului de demisie, deoarece reclamantul nu a reușit să demonstreze că cererea de demisie a fost depusă și redactată la insistența directorului; de altfel, reclamantul nici nu a solicitat audierea acestuia pentru a confirma existența faptului că a fost impus să depună o asemenea cerere. Ulterior, rezumatul acestor argumente este dezvoltat pe larg în hotărârea motivată pe care o primesc ambele părți. 

Această modalitate de a comunica cu părțile a fost primită diferit. Un avocat din Chișinău a preluat dispozitivul hotărârii și l-a publicat pe pagina sa de Facebook. Aici taberele s-au împărțit în două. Unii, chiar colegi judecători, au criticat și au spus că - hm, se consideră cel mai deștept, evident că încalcă practica și legea. Alții, au apreciat aceasta modalitate, în special avocații sau părțile, spunând că - „e de-o plăcere să citești așa dispozitiv, unde instanța lămurește motivele adoptării soluției sale și ajută părțile să decidă dacă fac sau nu apel”. Nu neg că redactarea sau pronunțarea în așa mod a hotărârii vine cu alte probleme – e foarte greu să spui ceva mult în ceva puțin, acest exercițiu necesită foarte mult timp. Din acest motiv, se adună restanțe la dosare și ești sub riscul sancțiunilor disciplinare, de vreme ce trăim într-o țară unde contează cât faci, dar nu cum și ce faci.

Totuși, acea zi de duminică și predică a preotului, mi-a adus aminte de o expresie foarte veche, de sute de ani, și foarte scurtă, dar plină de sens, care spune că rolul judecătorului este „de a spune dreptul”. E nevoie de revenit la origini în care judecătorul își asumă să privească partea în ochi și are curajul să vorbească în fața ei despre drept. Consider că acest discurs despre dreptate va reafirma încrederea omului în actul de justiție.

Or, justiția nu e pentru judecători și nu este despre judecători, ci justiția pornește de la oameni și e făcută de oameni și pentru oameni. Probabil, o asemenea atitudinea și comportament îmi va răspunde la întrebarea care îmi ghidează începutul carierii de judecător: Cum aș vrea eu sa fiu judecat, dacă m-aș afla pe partea cealaltă de masa?

.

.

Show-urile Oamenii Dreptății 2022 au fost produse alături de Decât o Revistă, o echipă de jurnaliști care cred în puterea transformațională a poveștilor.

Împreună cu peste 1.000 de spectatori ne-am imaginat cum ar putea arăta o Românie mai dreaptă prin vulnerabilitate, empatie și puterea exemplului. În fiecare oraș am adus pe scenă juriști, jurnaliști, activiști civici și artiști, ale căror povești adevărate despre dreptate: cum o obținem, ce înseamnă pentru justiție, educație, sistemul medical sau orașele noastre.