Sari la conținut

Andrei Tetiva - Simt enorm și văd monstruos

Autor: Andrei Tetiva

Simt enorm și văd monstruos

Nu aș putea spune că am plecat la drum cu un start fulminant. Nu a fost nici măcar unul bun sau mulțumitor. Ghinionul a făcut să mă nasc cu grave probleme de vedere, care, chiar dacă au fost prin zeci de operații ținute în granițele normale, au explodat într-un final și m-au lăsat orb definitiv. Dacă tot nu am luat-o prea ok de la început, tot ghinionul a decis să nu cresc lângă părinții mei (prea tineri pentru a putea înțelege nevoile unui nou născut) și astfel am ajuns să aparțin și să mă dezvolt în sistemul de plasament românesc. Ce vă pot spune sigur e că am cunoscut nedreptatea în toate formele sale. Nu am fost menajat de soartă prea mult, iar de la vulnerabilitate și îndoială în copilărie, până la nepăsare și dispreț în adolescență, am experimentat, pe rând, (ca la carte dacă e să mă gândesc), toate, dar absolut toate stările prin care poți să treci, uneori cu alternanță de la o zi la cealaltă, de nici nu știam exact dacă ce trăiesc e o simulare penibilă, o realitate gri sau un mod normal de a fi.

În copilărie nedreptatea cea mai mare era pentru mine faptul că, de la 5 ani, trebuia să înțeleg că nu pentru toți copiii se aplică regula aia frumoasă conform căreia „familia e numai una și e alături de tine de când te naști și până...”

De la câteva luni când am fost plasat la primul asistent maternal și până la 9 ani, am schimbat 3 familii de plasament. Se zice că atunci când îi educi pe cei mici, trebuie să vorbești pe limba lor, să reduci informațiile la simplu, până mintea poate pricepe. Dacă cineva reușește să explice pe limba unui copil de 5 ani, încât acesta să priceapă că va trebui să își schimbe mama, frații, surorile și să se obișnuiască cu un mediu total nou, eu promit că îl propun pentru un loc în cartea recordurilor. Ei bine, am tot schimbat mame de eram sătul, și cum variante ocolitoare nu prea existau, am fost nevoit să asimilez situațiile ca atare și am continuat să mă joc de-a copilăria.

Când am ajuns la școală, aveam în buzunar visele despre cum voi fi eu un elev bun. Știam să mă descurc, mintea nu-mi juca feste, doar că mediul m-a ținut captiv într-o bulă din care greu am scăpat, abia în adolescență. Ultima familie de plasament în care am fost nevoit să trăiesc, de la 9 la 16 ani, era consecința cea mai profundă și grăitoare a incompetenței unui stat nepăsător. Era expresia dezgustătoare a indolenței și a matrapaslâcurilor. Oameni fără nicio pregătire, fără urmă de empatie sau bun simț primesc în România, și nu de azi de ieri, în grijă, copii cu dizabilități sau cu grave probleme emoționale, și asta nu o spun de dragul dramatismului. Din păcate, încă în România ești obligată ca femeie minoră, săracă sau violată să aduci pe lume copii pe care poate nu ești capabilă psihologic sau financiar să-i crești. Copii care, după ce ajung în grija statului român, nu au neapărat o soartă fericită. Pe scurt, voi nașteți, că ceva s-o întâmpla cu ei după. De ce? Pentru că, deși avortul e legal în România, nu îl poți face. Asociația Moașelor Independente a făcut un traseu pe care îl are de parcurs orice pacientă care are nevoie de serviciul de avort. El arată că peste 80% dintre unitățile medicale publice din România nu oferă acest tip de servicii sau nu pot fi contactate, iar o operație de genul ăsta la o clinică privată costă cât laptele praf pentru încă 5 copii. Ok, felicitări! Ați fost niște eroi, ați salvat vieți, și, ce facem? Vom acuza peste 18 ani că viețile salvate cândva ne dau în cap pe stradă și asta nu e normal într-o societate civilizată? L-ai salvat, dă-i șanse la o viață decentă, la educație, la o familie cât de cât responsabilă, ca să nu zic Doamne ferește, iubitoare...

Revenind, atunci am înțeles că dacă ajungi în grija statului, nu mai ești un copil ca toți ceilalți, ci devii o marfă de calitate inferioară, plimbată dintr-un depozit emoțional în altul. Ești produsul ăla pe care îl ia cineva de pe raft doar pentru că e ieftin, dar până la urmă, scoți profit cât de cât de pe el. În toată perioada asta în care eram tratat cu scârbă și poate doar cu 5% mai uman decât tratezi un țânțar, am dezvoltat la propria-mi persoană, din obligație, nepăsarea ca pe un stil de viață. Nu știu să vă spun dacă ce am trăit se identifică 100% cu depresia în modul în care o înțelegem noi acum, dar știu sigur că asta mi-a adus carențe grave în interacțiunea cu cei din jur. Pentru că în repetate rânduri dorințele mele erau ignorate, tratate în bătaie de joc și trecute cu vederea fără ca măcar să primesc o minimă atenție, am înțeles că doar țipând, revoltându-mă, lovind, făcând vâlvă, voi putea obține reacții, chiar dacă nu neapărat dintre cele pe care mi le doream. Vorba cântecului: „Ooooo, am învățat că dreptatea mi-o fac io”.

Școala în care am învățat, cel puțin pentru copiii orfani și fără spate asigurat, miroase de la intrarea în oraș a etichetare, răutate și marginalizare. Cei cu titlu de psihologi, psiho-pedagogi, și chiar mulți dintre profesori, m-au făcut constant să mă îndoiesc de mine, să cred că sunt prost crescut, rău, neperformant și că tot ce părea cândva bun în felul meu de a fi, s-a pierdut undeva pe drum. Din păcate, școala românească nu e doar locul unde se face educație, se oferă 24/7 suport emoțional și se pregătesc viitori adulți funcționali. Pentru cei ca mine e un coșmar unde dacă nu te conformezi, nu ești elevul model și supus, vei fi dat deoparte. (Dar hei! Ce frumoasă e școala românească, nu-i așa?)

Ce vreau să spun e că nu eram un copil cuminte, nu eram ușor de înduplecat, dar asta nu era exclusiv vina mea, era mai degrabă cumulul de frustrare și suferință din interiorul meu, manifestat la exterior așa cum putea un puști să o facă. În amatorismul lor, oamenii au preferat să trateze efectul, cauza putând rămâne neatinsă. Care e rezultatul acestei gândiri idioate? Nu vom ajunge niciodată să tragem pe cine trebuie la răspundere pentru faptul că există copii din medii defavorizate care devin prin sistemul prost organizat de azi, infractorii de mâine. Pentru că nu înțelegem că eu și alții asemenea mie am fost produsul unei societăți greșite din temelii. Am fost copii ai nimănui, tratați ca niște job-uri de o mare parte dintre asistenții maternali și, de cele mai multe ori, abuzați în centrele de plasament, iar tot ce putem face la acele vârste fragede, este să ne inventăm o carapace sub care să ne mascăm emoțiile. Carapacea asta, în cele mai multe cazuri, ia forma revoltei, forma disprețului, și, în ultimă fază, forma delicvenței.

Nu suntem educați în multe privințe, inclusiv în ceea ce privește parentingul. Mi-am petrecut preadolescența, perioada crucială în dezvoltarea unui individ, într-o familie în care hrana și o haină cumpărată în bătaie de joc odată la ceva timp însemnau că ai crescut un copil, că aceste lucruri bazale mi-au oferit automat și o educație solidă, și pentru că nu am murit de foame și de frig, e clar că trebuie să fiu un om responsabil, umil, recunoscător. Despre emoții, despre dialog, îndrumare, iubire, înțelegere, integrare, nu se discută pentru că ele nu există în universul prea multora dintre noi.

Dacă vreți, pot să vă spun despre blaturile dintre vânzătoarele de la magazine și asistenții maternali. Deal-ul e simplu. Vânzătoarea păstrează bonurile de la cumpărăturile altor clienți, cumpărături cu produse de calitate, atractive și asistentul vine o dată la ceva timp și le colectează, urmând să le prezinte la DGASPC și să pretindă că a investint în copil. În felul acesta, mai trage și el pe dreapta niște bani, că na, viața-i grea și tre să te descurci.

În fine, în 2018, după ani de întâlniri prealabile între copil și familia adoptivă, proceduri, hârtii și evaluări psihologice îndelung prelungite, abia la majorat Drăgănescu Denis Andrei, adică eu în forma mea ruinată, am fost adoptat, prin sentință judecătorească și am scăpat din ghiarele unui sistem care mă devorase pe jumătate. Acea parte din mine a fost luată, ascultată, încurajată, a fost mângâiată și pansată pe unde o durea, pe la emoții, pe la stima de sine... Am fost operat pe la încrederea în semeni, mi s-a dat un sens și libertatea de a alege cine să fiu, și așa a apărut Tetiva-Drăgănescu Denis-Andrei, sau cum mă prezint eu, Andrei Tetiva, subsemnatul. Încântat de cunoștință! Pe Denis l-am pensionat pe caz de boală sufletească. Avea oricum nevoie de recuperare după procedurile de reabilitare și îl hrănesc acum cu reușite, pentru a-i arăta că nu a fost ceva greșit la el, ci la cei responsabili pentru ce ar fi trebuit să devină. Are un regim de urmat, pe bază de împliniri și mă țin de el cât pot de mult. Acum e copilul interior pentru mine. Poate singura urmă de puritate pe care o port. L-am lăsat să se joace, să descopere, să facă tot ce dezaxații din viața sa nu l-au lăsat să facă la timp. Îi refuz rar capriciile și fac lucruri pentru a-l alina când mai visează urât. Se distrează foarte mult, iar eu am asimilat toată experiența lui și pe cât posibil o convertesc în vise împlinite. Am vrut să fac radio, și iată-mă acum la Impact FM la matinal. Am vrut publicitate, iată-mă în domeniu scriind texte. Mai vrea bucățica aia din mine multe, pe unele nu vi le pot spune, dar i-am promis că nu ne oprim aici.

De nedreptăți nu am scăpat nici pe departe, dar cele cu care mă confrunt acum sunt mai ușor de dus, pentru că nu simt că cineva atentează așa brutal la siguranța mea fizică sau psihică. Ce-i drept, mi-ar plăcea să întâlnesc, ca adult, mai puține hibe în societatea asta. Ar fi frumos ca cei ce au puterea să se lase de trâmbițat pentru a aduna simpatizanți și să digitalizeze pe bune toate treburile astea administrative, pe care, de ani și ani de zile spun că le vor face. Echipa „România, te iubesc”are un întreg material semnat de Cosmin Savu, prezent aici, pe subiect și îl recomand. Poate așa nu aș mai fi nevoit ca orb să fiu plimbat de la un secretariat la altul, de la ghișeul ăla, la celălalt și tot așa pentru a rezolva ceva ce prin Email ar fi gata într-o oră. Nu de alta, dar când semnez eu o foaie, oricum arată ca ceva scris cu un picior, și ăla rupt. Nu știu, dar voi nu v-ați simți jenați dacă ați ști că s-au adaptat orbii la tot ce înseamnă tehnologii, dar statul încă îi cheamă să dea cu pixul pe foaie?

Da, mai vreau și un nivel de incluziune ridicat și înțeles pe bune, doar ca șefii să nu-mi întoarcă textele din drum, motivând că am pus un spațiu în plus în text, ceea ce înseamnă că cineva trebuie să mai citească o dată ce scriu eu și astfel nu suntem performanți, de parcă nu ar fi evident că e o eroare de citire pe bază de dizabilitate vizuală, nu o dovadă de incompetență din partea mea. Ideea e că din viața asta de până la 16 ani, am înțeles că dacă vreau să obțin ceva, trebuie să lupt. Au rămas plantate în mine determinarea și optimismul și mi-a rămas bine întipărit în minte că dacă lucrurile merg prost, nu se rezolvă oricum nimic dacă fac pe Cenușăreasa și încerc să mă las prins de brațele prea calde ale victimizării. Din păcate, nu trăim în lumea perfectă, iar câtă vreme răul încă face parte din univers, trebuie să ne gândim mai puțin la faptul că dacă trăiam într-o altfel de lume, altfel mergea viața  și să acceptăm că asta e condiția noastră acum, și fie învingem, fie vom fi învinși.

Acum mă scuzați, dar i-am promis puștanului ăla despre care v-am zis că-i citesc la culcare o poveste despre oameni ai dreptății și am întârziat deja. Ar fi culmea să îl dezamăgesc tocmai eu... Vă mulțumesc!

Acest site folosește cookie-uri

Pentru a-ți oferi o experiență bună de navigare, utilizăm fișiere de tip cookie. Dacă nu ești de acord cu utilizarea cookie-urilor, poți să îți retragi consimțământul pentru utilizarea cookie-urilor prin modificarea setărilor din browser-ul tău.

Mai multe informații