Alarma a sunat puțin după ora 1:00, în noapte. Pulsul a explodat, ca de fiecare dată... Ce mai contează? Inima încă mă rabdă... Ne-am echipat rapid și am plecat spre „un acoperiș de casă”, care ardea. Când am ajuns, ardeau trei.
Desfășurare de forțe, ca pe un câmp de luptă veritabil, cu strategii definite și actori diferiți... Flăcări până la cer, fum, țipete anxioase, larmă, motoare ambalate, zgomot de fond, geamuri care pleznesc forțate de temperatură, explozii în acoperișuri din azbociment... Aceeași rutină, care îmi este dată peste cap mereu de adrenalină.
Sunt Alin, ofițer de presă, purtător de cuvânt al pompierilor militari suceveni. Nu e prima meserie pe care am avut-o, însă, peste tot unde am lucrat, mi-am pus amprenta și mi-am dorit ca acel lucru care purta semnătura mea, indiferent de natura lui, să mă reprezinte și să fiu mulțumit de el. Iar aceasta nu se putea realiza decât prin responsabilitate și asumare. A
Și dacă existau restricții, logice într-o instituție militară și într-o comunicare instituțională, am căutat și am găsit modalitatea prin care am putut trece peste cutume, ca să pot ține pasul cu realitatea în care trăim. Mai întâi, am început să scriu în reviste de specialitate, iar apoi, odată cu apariția rețelelor sociale, am construit texte, asumate, care puteau depăși sau ocoli bariera instituțională și limbajul specific. Am folosit toate armele discursive pe care le aveam la dispoziție și toată priceperea insuflată de Dumnezeu, ca să pot să schimb percepția publicului față de atacurile nedrepte la care au fost supuși colegii mei, în anumite perioade sau după anumite misiuni.
Suntem simpli oameni. Nu suntem nici Super şi nici Iron Man-i. Nu suntem perfecţi şi nici nu dispunem de gadget-urile care ar transforma orice misiune a noastră în „floare la ureche”. Ni s-au cerut saci cu nisip, macarale şi multe altele care nu există în inventarul cu mijloacele de intervenţie ale pompierilor militari... Acum, sperăm să nu se simtă cineva ameninţat şi de gunoaie, pentru că nici auto-gunoieră n-avem în dotare... Ultima oară ni s-a cerut un lasou, ca să salvăm un cerb. Am salvat cerbul, aşa cum ne-am priceput noi mai bine, dar pentru că nu că nu aveam lasoul am fost numiţi slabi...
Slabi nu suntem. Dar, ca tot omul, avem slăbiciuni. Şi ştiţi care e cea mai mare slăbiciune a pompierilor? Copiii... Suferim atunci când oamenii îşi pierd casele sau, din păcate, chiar viaţa. Empatia ne caracterizează, e în ADN-ul nostru. Dar când extragem trupul sfârtecat al unui copil dintr-o grămadă de fiare, când găsim un bebeluş carbonizat în ceea ce a fost cândva un pătuţ sau când scoatem din adâncurile apelor micuţi fără suflare...
În cei 18 ani de la profesionalizare, noi, pompierii, am învățat de toate. Cum să facem lectura focului, cum să descarcerăm oameni din mașini, cum să fim paramedici, scafandri, pirotehniști, alpiniști, specialiști în chimic, biologic, radiologic, nuclear și în căutare/salvare… Chiar și conductori de câini salvatori sau să manevrăm tot felul de utilaje am învățat. Însă, nicio școală din lumea asta, nici un centru de pregătire, nu te învață cum e să ții trupul neînsuflețit al unui copil în brațe, fără să te gândești la puiul tău de acasă…
Acum câțiva ani în urmă, am fost la un incendiu la Putna, unde au fost afectate vreo trei ospodării. Tragedia plecase de la o şură. Trei frăţiori s-au jucat cu focul şi au aprins furajele din interior. Au fugit, dar cel mai mic, Costel, s-a întors să-l salveze pe prietenul său, un căţel, care era legat înăuntru. O pală de fum l-a pus la pământ. Am mai găsit din el doar coloana vertebrală şi craniul micuţ... Avea doar 6 anișori... Am ajuns acasă, şi după un duş prelungit, m-am dus în dormitor şi m-am apropiat de pătuţul în care era Irinuca mea. Avea câteva luni şi era primul meu copil. Am luat-o în braţe, am vărsat o lacrimă şi m-am rugat pentru sufletul lui Costeluş.. M-am gândit în acele clipe că Dumnezeu, în bunătatea Lui, are pregătit undeva în Cer un loc pentru toţi aceşti „îngeri fără voie”...
Noi, pompierii, ştim, la propriu, ce înseamnă să te doară sufletul. Şi mai ştim că ne trebuie câteva zile să ne revenim după astfel de momente. Şi ne revenim, pentru că lumea are nevoie de noi şi pentru că trebuie să fim tari pentru semeni.
Nu aşteptăm să fim ridicaţi în slăvi, dar nici nu putem îndura toate nedreptăţile aruncate la întâmplare. Eu unul, nu pot fără să le iau apărarea colegilor mei în astfel de momente... Pentru că ne părăsim familiile, fără să ştim dacă este sau nu pentru ultima oară când îi vedem pe cei dragi, şi plecăm acolo unde cineva este în nevoie... Ratăm momente importante, unele unice din viaţa noastră, a copiilor şi a celor dragi nouă în general... Uneori suntem nemâncaţi şi trebuie să amânăm mesele, pentru că sună alarma... Alteori, ne întoarcem acasă şi nu ne mai putem scoate mirosul de fum din piele, din păr şi din suflet nici cu toată apa din lume...
Mergem, în ziua noastră liberă, la un picnic, şi ne uităm la cei din jur cum savurează micii sau pieptul de pui bine condimentat, abia luat de pe grătarul fierbinte... Înghiţim şi noi, cu bucăţi mari, fără să le stricăm cheful celor dragi cu imaginea şi mirosul de carne arsă, prezent încă în nări, de la trupul victimei găsite în ultimul incendiu... Zâmbim, oftăm şi mergem mai departe... Pentru că suntem simpli oameni şi ştim că nu le putem face pe toate. Dar ne străduim şi în niciun caz nu suntem laşi şi nu fugim de pericole sau nu sărim în ajutor, oricât de periculos ar fi... Doar Dumnezeu ne este pavăză în acele momente şi zâmbetele copiilor şi al soţiei, păstrate ca un talisman în suflet... Ăla, despre care vă spuneam că ştim, la propriu, cum este să te doară...
Privind la tot ce se întâmplă în România căreia noi, militarii, i-am jurat credinţă veşnică, mă gândesc că ar fi cazul să fim mai buni. Cu toţii, fără excepţii! Şi asta, nu doar formal, când se apropie Crăciunul... Să dărâmăm baricadele care ne transformă din fraţi în cei mai aprigi duşmani... Să învăţăm să ne controlăm furia, să ascultăm, să tăcem... Să ne vedem propriile slăbiciuni, înainte de a le critica pe ale altora... Să avem curajul să iertăm, pentru că îţi trebuie mare curaj să îţi recunoşti greşeala sau să laşi de la tine... Să avem curajul lui Costeluş, din povestirea mea, care a înfruntat moartea pentru a-şi salva prietenul... Ce suflet mare! Şi cât de multe avem de învăţat de la cei mici şi de la inocenţa lor!
Chiar dacă sună a stereotip, lumea aceasta ar fi mult mai bună dacă ne-am strădui să mai fim copii... Măcar pentru o zi, şi-ar fi de-ajuns pentru un restart.
Pe mine, după ore întregi de muncă, nici oglinda nu mă mai recunoaște... Vă spuneam chiar la început despre alarma care a sunat la ora 1 noaptea.
Ce a urmat? Apa mi-a străpuns haina, căutând pielea. Frigul, asemenea. Atât de mult foc, atât de mult frig! Dogoarea mă izbește doar în față, uscându-mi funinginea într-un mod cubistic, care l-ar inspira până și pe Pablo... Nu-mi mai simt mâinile, iar picioarele... Trebuie să rezist!
E ziuă de mult... Mă retrag în spatele autospecialei. Beau o gură de apă și îmi aprind o țigară. Schimb de experiență cu fumul înghițit toată noaptea... Au venit băieții din tura cealaltă, să ne schimbe, dar încă nu s-a terminat... Mai avem de „răscolit” după scântei ascunse...
Nici oglinda nu mă mai recunoaște... Însă știu că acasă, ai mei m-ar descoperi și dintr-o mie de fețe ascunse... Cei mici și Ea abia așteaptă să mă strângă în brațe... Iar eu, nu mai pot de dorul lor, deși nu au trecut decât 24 de ore... Acolo mă spăl de fum, de păcate, de uitări, de frustrări, de tot... Acolo îmi reîncarc bateriile, pentru data viitoare. Ca să mai pun umărul la încă o bucățică de dreptate.
