1. Cata
Pentru mine dreptatea a aparut aici, in Curtea de Arges, in Posada, in parcul din spatele Merisorului, sub forma jocurilor. Cred ca dreptatea descoperita atunci nu s-a schimbat, doar s-a adaptat, la timp, la locatie, la situatie.
Am fost baiatul care se ascundea langa cel care numara la de-a v-ati ascunselea doar ca sa se asigure ca a numarat corect, chiar daca eram primul vazut de cele mai multe ori. Am fost elevul scolii Numarul 6 care nu a vrut sa se tunda, sau sa isi dea jos tricoul cu Metallica atunci cand a fost amenintat cu exmatricularea de catre directorul scolii. Apoi, am ajuns la liceu la Vlaicu, unde am fost confruntat cu glume neinspirate din partea profesorilor despre droguri si apropouri total nepotrivite pentru niste tineri care tocmai incep sa creasca in corpul lor. In 2019 am mers la Bucuresti, la Oamenii Dreptatii sa fiu auzit si inteles. A fost cel mai bun tratament pentru frustrarile de atunci.
După 18 ani în care am fost doar Posada, Numarul 6, Vlaicu, acum sunt student in anul 3 la politehnica si ma gandesc la lucrurile pe care le consideram probleme atunci. Mi le doresc inapoi. Acum sunt facut gunoier cand indraznesc sa contrazic un profesor. Acum trebuie sa platesc din banii mei proiecte pentru a promova, iar ce primesc în schimb e vesnicul “Nu e destul de bine”. Ironia face ca aceste proiecte, sunt proiectele care decid daca semestrul urmator o sa imi pastrez bursa, sau daca voi apela la banii alor mei. La facultate, in ochii unor profesori care uita ca existam si in afara celor doua ore de curs, scopul scuza mijloacele. Cateodata imi e greu. Mi-ar fi mai usor sa renunt, dar continui pentru ca, in clasa a 7-a as fi preferat sa ma mut in alt oras decat sa ma tund, si acum, stiu ca profesorii vor deveni doar o amintire iar eu voi fi impacat, pentru ca am ramas sincer fata de mine si valorile mele.
La 21 de ani, stiu ca viata abia incepe, si ca adevaratele confruntari urmeaza, dar mai stiu si ca nimeni nu o sara numaratoarea langa mine pentru ca eu si dreptatea mea nu ne-am schimbat, doar am crescut.
2. Colin
Până la vârsta de 14 ani, dreptatea am învățat-o din familie, de la tatăl meu, pe terenurile de zgură de la clubul de tenis. Meciurile erau aparent inofensive, însă se transformau în competiții aprige. La Vlaicu, am învățat despre dreptate de la câțiva profesori care m-au încurajat să mă cultiv și să fiu dedicat. Ca voluntar, alături de prietenii mei de la GHEPart hub, dreptatea pentru noi lua forma unor ateliere unde învățam să fim nonconformiști și să ne exprimăm liber opiniile. La Stadionul Municipal, am practicat karate, în aer liber, pentru că pandemia ne-a luat sala de antrenament. Aceste rădăcini ale căii drepte, sădite în Curtea de Argeș, m-au condus spre Politehnică, universitate renumită pentru potențialele venituri, cu gândul de a-mi împlini visul: să-mi deschid un club de karate.
După două săptămâni de studenție trăiam un șoc. Microscoapele electronice de transmisie nu mă învățau lucruri care mă pasionau. Am sunat-o pe mama plângând. Am întrebat-o pe ea, în loc să mă întreb pe mine, ”Ce caut eu aici?”. Eram prins într-un vârtej de frici și contradicții. Simțeam că dezamăgesc pe toată lumea, în special pe sora mea, cu 6 ani mai mică. Am respins iubirea și grija celor din jur și am luptat mult cu vinovăția și rușinea când am renunțat la Politehnică.
Ostil față de mine, am făcut această alegere. Am simțit că îmi încalc convingerile, calea dreaptă începută aici. Norocul a făcut ca decizia să coincidă cu examenul de grad pentru centură neagră. A fost victoria care mi-a dat speranță. Apoi am descoperit curajul de a-mi schimba cursul, iar acum sunt student la Resurse Umane. Îmi place ce fac și cred că mi se potrivește.
Rădăcinile căii drepte, care au început în Curtea de Argeș, rămân fundamentul identității mele. Episodul dramatic de la Politehnică m-a făcut să înțeleg că dreptatea față de mine este un proces dinamic, care depășește simpla respectare a principiilor. Adesea, tindem să neglijăm componenta umană a dreptății. Aparentele "alegeri greșite" fac parte din procesul de descoperire a dreptății față de sine. Numai după ce reușim să înțelegem și să integrăm aceste alegeri, dreptatea dinăuntrul nostru va semăna cu cea de dinafară.
3. Denisa
Când aveam 5 ani, dreptatea se rezuma la faptul că trebuia să cedez locul proaspăt cucerit când mi se zicea „cine vine din război, își ia locul înapoi”. Nu înțelegeam ideea de corectitudine mai departe decât „eu am dreptate și tu nu”. Era o zestre generațională, pe care o foloseam ca ultimul as din mânecă. Pentru că mi s-a repetat și am ajuns să repet fără a trece cu gândul mai departe de fonetica lui „eu am dreptate”.
Când aveam 12 ani, dreptatea era lucrul pentru care duceau un război în Afghanistan, pe care tata s-a dus să-l încheie alăturându-se trupelor NATO. Pe atunci mi se părea cel mult un mecanism de validare.
M-am născut la Constanța și ce-am învățat e că niciodată nu voi aparține pe deplin unui loc. Niciun profesor nu i-a avut pe mama și pe tata ca elevi, mama nu a copilărit cu doctorița de la cabinetul școlii și tata nu a fost coleg de bancă cu cel mai bun inginer din oraș. Așa că încrederea care le era automat garantată unora, eu trebuia să o câștig. Ca atunci când a trebuit să îmi câștig dreptul de a participa la olimpiada de matematică, deși făceam problemele cu aceeași ușurință pe care o avea și Ana, colega mea. Diferența dintre noi două era că.. familia ei era de aici.
La 16 ani, corectitudinea era ceea ce nu se găsea în interiorul liceului care-mi alimenta sentimentul de anxietate. Când făceam ateliere cu alți adolescenți la GHEPart, era parte din proces, nu numai finalitatea rămasă pe foaie. Era subiectul pe care aveam să-l ating tangențial când voi urca pentru prima dată pe scenă și mai era, totuși, ce nu puteam lega de ceea ce înseamnă acasă. Dreptatea mea nu alerga de la Manole, pe bulevard, ca să se oprească la Vlaicu, așa cum făceam eu.
În ochii mei, la 21 de ani dreptatea nu se mai rezumă doar la un sentiment, o frază sau un obiect atârnat undeva, blocat în timp și spațiu. Este parte din mine și din rădăcinile mele de copil-adult din Curtea de Argeș. Este parte din povestea pe care o împart cu oamenii de pe scenă și, mai ales, cu fiecare suflet care mă ascultă. Este eticheta pe care o car drept moștenire, dar de data asta face parte din alegerea mea conștientă de a fi. Dreptatea nu sunt eu sau tu, dar e fiecare moment în care am ales să fim împreună.
Așa că îmi permit să te întreb, când pășești în afara rădăcinilor tale, cât de mult seamănă dreptatea dinăuntru cu cea de dinafară?
