Simona Calapodescu - Trebuie să știu. Și nu știu. | Oamenii Dreptății 2022 Iași

Anul trecut am dat examenul de licență la parapantă după vreo 5 ani de pauză. 

În secundele de dinainte de aterizare mi-am calculat că nu pot să fac la dreapta pe deasupra unor spectatori că erau niște steaguri în care puteam să mă agăț, nu pot să fac la stânga să nu aterizez în capul examinatorilor, dacă ocolesc mai în față e posibil să acopacizez și dacă fac un viraj prea strâns ca să forțez aterizarea în cercul obligatoriu pentru examen poate dau cu fundul de planetă. Așa că am renunțat la examen și am aterizat mai departe pe câmp, ca să fiu în siguranță. 

Am aflat de la colegi că mă căuta unul dintre examinatori, care mă știa fată descurcăreață. Mi-era cumplit de rușine că sunt bună la dat din gură, ca de obicei, dar nu-s în stare să iau un examen. M-a luat deoparte să vorbim și, cum ne-am așezat la masă, m-a umflat un plâns de-ăla zguduitor, cu muci. Am plâns vreo jumătate de oră și, printre sughițuri, îmi ceream scuze că l-am dezamăgit pe el și pe instructorul meu, care s-a chinuit cu mine să mă licențiez.

Examinatorul mi-a zis că nu datorez nimic nimănui, că nu-i pasă nimănui că am picat sau am luat examenul. Mi-a spus că se identifică cu mine și înțelege povara perfecționismului și a neglijării de sine, evident niște proiecții bazate pe propria experiență - dar întâmplător tare potrivite.

Recunosc că acela a fost un plânset de descărcare. Eu sunt destul de spânzurată așa, îs dispusă să încerc de toate, dar mă tem de înălțime ca de dracu, că am avut un incident la planorism când mi-a zburat cockpitul în zbor. La examen mă și speriasem puțin pentru că am încercat totuși să fac un viraj să salvez examenul, dar mi s-a părut prea riscant și am renunțat. Chiar dacă știam că am luat decizia corectă și că îmi plac doresc mai mult picioarele mele decât o licență de pilot, aveam o ciudă înfundată că după atâta muncă l-am picat.

Când am terminat lacrimile, m-am uitat la examinator și i-am zis „Vali, eu nu cred că plâng de la parapantă”. 

Am plâns pentru că eram golită, pentru că nu îmi mai puteam stăpâni emoțiile. 

Muncisem anul ăla ca un animal, în iunie deja am zis că nu mai iau proiecte, pentru că am simțit burnoutul. Dar voluntariatele din urmă se tot revărsau peste mine și trebuia să le fac, că am promis, că se bazează lumea pe mine. 

Serviciu nou, cursuri de profesie, cursuri în privat cu un arhitect să învăț urbanism, asistat pe nașpa la cursuri la universitate să învăț planificare urbană, un proiect de cercetare pe monumente istorice, documentările mele de curiozitate sau pentru onguri sau pentru diverse administrații cu care colaborez, un client foarte needy, examenul la parapantă, care ba se stabilea, ba se amâna. 

Am plâns, de fapt, pentru că niciodată nu sunt prezentă pentru mine, nu mă ajut pe mine, nu fac lucrurile care contează pentru mine. Muncesc de rup pentru urbanism, monumente, spații verzi, mobilitate urbană, observarea alegerilor, ca să am o scuză să amân un examen care să mă ajute pe mine în viață, pentru că sunt ferm convinsă că acel examen mă va confrunta cu o oglindă a adevărului care îmi va confirma că sunt o impostoare. 

Am terminat unul din cele mai bune licee din Iași, cu tot respectul pentru Național și Negruzzi, aș zice cel mai bun. Am prins și ultima generație de monștri sacri, profesori excelenți, dar exigenți. Ne „motivau” cu amenințarea supremă: că după capacitate vom ajunge la Cucuieții din deal, pentru că suntem foarte slabi (fiind totuși copii mediocri să spunem într-o școală bună). 

Sigur că părinții și-au însușit discursul. Mie mi s-a spus că „eu sunt isteață și șmecheră”, iar tot ce am obținut „am obținut prin speculă” și că într-un final „o să se prindă lumea de chestia asta, că mie nu îmi place să muncesc și nu sunt de fapt inteligentă”.

La 16 ani mi s-a spus că obțin lucruri pentru că sunt drăguță, cu păr lung și pisicoasă; la finalul anului mi-am tuns părul într-o baie dintr-un hostel din Berlin și m-am vopsit mov. N-am mai purtat fuste și n-am mai fost nici pisicoasă, nici prietenoasă - oricine mă cunoaște poate să vă confirme că dacă obțin ceva, în niciun caz nu e pentru că sunt amabilă. 

La planorism mi s-a spus că ori te naști pilot, ori nu poți deveni unul niciodată. 

Examinatorul meu de la parapantă mi-a spus că examenele nu verifică de fapt cât știi, ci cum poți să accesezi informația respectivă în condiții de stres extrem. Ori eu la orice examen nu-mi aud gândurile de vocile internalizate care-mi recită toate îndoielile sau, mai rău, de o rușine paralizantă că „trebuia să știu și nu știu”.

Mi-e frică de multe lucruri. 

Mi-e frică tare de înălțime. La parapantă, după câte o pauză, la prima decolare tremur și decolez ca să am cum să ajung mai repede la aterizare. Mă simt nepotrivită și slabă la majoritatea activităților pe care le fac, de la mers pe bicicletă, unde mai nou nu mai gâfâi pe șosea, ci strâng din dinți la cioturi prin pădure, la volei, la slacklining. 

Mi-e frică de procesele din instanță, de scris legi locale și naționale, visez noaptea ipoteze și abuzuri pe care nu le-am reglementat și care mi-au scăpat printre cuvinte. Mi-e frică să cer ajutor, pentru că legile mele sforăitoare nu sunt glamorous ca să fie lumea entuziasmată de proiectele de urbanism. Si mi-e frică să mă bazez pe alții că îs pățită să mă trezesc cu lucruri nefăcute când mi se dezintegrează corpul, ca astă-vară, când a trebuit să hamsteresc cu tot cu covid sau în burnoutul din octombrie, când am mai avut un examen. Mi-e frică că, pe măsură ce noi de prin ONG-uri ne epuizăm și ne împuținăm, ceilalți se înmulțesc cu tot felul de minți odihnite și plăsmuitoare de nenorociri.

O colegă de la primul meu serviciu cu care împărtășeam fricile mele mi-a zis să nu mă mai gândesc, că nu devin mai deșteaptă sau mai curajoasă sau mai împlinită făcându-mi griji, ci să pun mâna să fac ceva, orice, încetul cu încetul.

Și așa ce-am prins gustul!

Bine, încă lucrez la echilibru, că am crezut-o pe colega mea pe cuvânt și m-am apucat să fac din tot ce-mi doresc câte puțin, poate oi ajunge undeva, iar acum nu mă mai pot opri.

Sunt zile când mă perpelesc la soare și beau apă clocită în așteptarea decolării sau încheierii kilometrilor de asfalt sau mă înscriu la câte un turneu de volei și mă întreb serios de ce mai muncesc - în afară că, sigur, tre să mănânc și eu ceva. 

Apoi mă întorc acasă și scriu maniacal zeci de pagini pe care le trimit entuziasmată la instituție la ora 23:47 cu puls 124. Sunt zile în care sare motanul de juma de metru de chiotul meu că am reușit să blocăm în București o investiție care promite să fie noul Colectiv sau că în Podu Roș pot să mai „privesc cerul” peste Bahlui, că nu se fac cele două pasaje rutiere supraterane. 

Sunt nopți în care motanul doarme pe lumină cât eu scriu acțiuni împotriva pistelor de biciclete din Iași sau adrese împotriva unei construcții lângă Centrul Cultural Francez din Copou, cu ajutorul celor mai întâmplătoare cunoștințe sau prieteni din Iași, București, Brașov, Timișoara, Londra și alte diaspore. Sau nopți în care doarme singur că noi suntem la observarea procesului electoral. 

Iar astea sunt momentele de flow, în care nu mă mai întreb dacă sunt suficient de bună să fac ceva, ci o fac pur și simplu. O fac chiar dacă în sine mea sunt panicată că n-o să-mi iasă sau că o să râdă lumea că numai gura e de mine, dar o fac pentru că mi-e și mai frică de cum ar arăta lucrurile dacă nu aș contribui după minima mea pricepere, și în special de cine aș fi eu dacă aș renunța să fac lucrurile în care cred sau care mă bucură și îmi confirmă, când îmi ies, că… știu, că pot.  

Am dat din nou examenul de parapantă care constă în două probe. La a doua probă, aterizez frumos în cerc și aflu că examinatorii au „uitat” să mă examineze - în apărarea lor, aripa mea e albastră și cam greu de reperat pe cer. Mi s-au muiat genunchii, era deja prânz și știam că situația meteo devine mai problematică la ora aceea, dar mai ales pentru că mă gândeam că bun, „am avut noroc” să aterizez de 2 ori în cerc, dar eu de fapt nu sunt pricepută și a treia oară nu o să-mi mai iasă. 

Na, asta este, dacă aș fi pilot adevărat, m-aș descurca. Dar dacă nu-s încă pilot, am mai picat o dată examenul, o să mai muncesc. Și am repetat proba, evident că nu m-a lăsat vântul să cobor și în loc să aterizez normal în 2 minute, am spiralat vreo 20 de minute de mi s-a întors și mâncarea de la cină înapoi. Și, contrar nașterii mele în zodie de nezburătoare, am aterizat în cerc! Doamnelor și domnilor, sunt pilotesă! (*Shows permit*)

Cum ar spune un coleg de liceu cu care împărtășesc urgența de a „reuși”, am descoperit că „este timp”. Poți da din nou examenul, de câte ori trebuie ca să-l iei. Sau poți să-ți dai seama că nu mai ai nevoie de acel examen ca să îți confirme cine ești. Ai deja tot ce-ți trebuie ca să fii cea mai bună versiune a ta, trebuie numai să taci în capul tău și să te lași să fii.

.

.

Show-urile Oamenii Dreptății 2022 au fost produse alături de Decât o Revistă, o echipă de jurnaliști care cred în puterea transformațională a poveștilor.

Împreună cu peste 1.000 de spectatori ne-am imaginat cum ar putea arăta o Românie mai dreaptă prin vulnerabilitate, empatie și puterea exemplului. În fiecare oraș am adus pe scenă juriști, jurnaliști, activiști civici și artiști, ale căror povești adevărate despre dreptate: cum o obținem, ce înseamnă pentru justiție, educație, sistemul medical sau orașele noastre.