Ramona Nebunu - Amintiri din carapace | Oamenii Dreptății 2023 București
Ramona Nebunu a urcat pe scena Oamenii Dreptății '23 cu o poveste despre cum nesiguranța pe care o simțim azi se poate transforma în siguranța și stăpânirea de sine de mâine. Cu amintiri din vremea studenției, Ramona ne-a luat cu ea pe un drum pe care pas cu pas a construit în fiecare din noi încrederea că lumea nu se termină la primul moment mai prost din viața noastră.
Autor: Ramona Nebunu
Veneam dintr-un loc în care profesorii și părinții mi-au oferit ce era mai bun, dar am ajuns într-un oraș și la o facultate în care ce era mai bunul din orașul meu nu era de ajuns. Așa am înțeles eu că trebuie să tac, să stau în carapacea mea. Ce am descoperit însă e că lupta cu propriile convingeri nu e ușoară și că ieșitul din carapace nu se termină niciodată.
Eram la primul seminar din facultate. Seminarul de drept constituțional. Stăteam într-o bancă undeva în spate, încercând să mă fac cât mai mică. Ce-mi amintesc din seminar e că: Mirela avea câte o părere despre orice. Matei nu doar că avea o părere despre Constituție, Matei părea că poate să recite Constituția. Și ceva din siguranța Ioanei mă făcea să cred că știa unde sunt puse și virgulele în manualul de drept constituțional. Mie nu-mi era clar nici ce e Parlamentul. Veneam din Motru. Un oraș mic, cu doar două semafoare care nu funcționează. Veneam dintr-un loc în care profesorii și părinții mi-au oferit ce era mai bun. Dar am ajuns într-un oraș și la o facultate în care ce era mai bunul din orașul meu nu era de ajuns. Aveam și un simț al privitului lucrurilor în față când venea vorba de mine, iar când venea vorba de ceilalți credeam că ceea ce vedeam era totul. Credeam că dacă un om știe un lucru, clar le știe pe toate. Și că dacă eu nu știu ce știe el, atunci nu am nimic de zis. Așa am înțeles eu că trebuie să tac, să stau în carapacea mea.
Au urmat două examene la care nu m-am prezentat, alte două restanțe și o vară în care am învățat. Cu toate astea, nu am renunțat la facultate. M-au salvat optimismul și credința că puține lucruri sunt imposibile. Am început să învăț. Volumul mare de informații nu mi se mai părea copleșitor când avansam prin materii puțin câte puțin. Dar deși acum învățam, încă aveam credința că ceilalți știu mai bine și că trebuie să tac. Și simțeam asta ca pe o nedreptate pe care mi-o făceam. Seminarul de civil din facultate îmi amintea de lecțiile de română din liceu. La seminarul de civil ne întrebam ce a vrut să spună legiuitorul, la lecțiile de română ne întrebam ce a vrut să spună poetul. Atât la seminarul de civil, cât și la lecțiile de română, construiam raționamente împreună. Doar că la lecția de română de-abia așteptam să vină să mai dezlegăm încă un mister, pe când la seminarul de civil de-abia așteptam să treacă fără să fiu pusă să vorbesc.
Îmi amintesc de primul seminar la care cu groază am ridicat mâna să răspund. Îmi tremura mâna, simțeam cum îmi crește pulsul, îmi simțeam inima undeva în gât și, undeva în adâncul sufletului meu, speram ca totuși să nu mă vadă profesorul. Dar, spre norocul meu, m-a văzut. Din câte îmi amintesc, am dat un răspuns foarte scurt, dar eu m-am bucurat mult că am făcut-o. Acest lucru mic a fost pentru mine încolțirea ideii că am o voce cu care pot spune ceva. Au fost și momente în care am crezut că mă voi opri.
La seminarul de la opt dimineața de drept procesual civil, profesorul ne-a întrebat ce face judecătorul la primul termen de judecată. Și eu pacifistă din fel, m-am trezit răspunzând că judecătorul, la primul termen de judecată, trebuie să încerce să… Și aici creierul mi s-a blocat. În mintea mea erau doar împace-împece, împace-împece și habar n-aveam ce variantă să aleg. Am ales împece. Da, spune profesorul și eu răsuflu ușurată, crezând că am ales varianta corectă. ”Așa este, continuă el, judecătorul, la primul termen de judecată, trebuie să încerce să împace părțile, așa a vrut să spună colega noastră.” Și cei din jur râd. De ce îmi era cel mai teamă se întâmplase. Doar că ce credeam eu că era cel mai rău lucru care se poate întâmpla, nu a fost atât de rău. Profesorul a observat că m-am supărat, a spus că e normal să greșim uneori, seminarul a continuat normal și probabil că a doua zi doar eu mă mai gândeam la ce s-a întâmplat. Și, din fericire, acest moment nu m-a oprit din a ieși din carapace. Ba din contră. Am trecut prin ce era mai greu și am simțit că din acel moment nimic nu mă mai poate opri. Și așa a și fost. Ce am descoperit însă e că lupta cu propriile convingeri nu e ușoară și că ieșitul din carapace nu se termină niciodată. Mi-am promis însă că nu voi înceta să o fac. Așa că azi vorbesc pe o scenă în fața a 500 de persoane. Privind în urmă, încă nu-mi vine să cred că o fac.
Seminarul de drept constituțional, sub orice formă ar fi el, azi nu mai e la fel. Acum știu că Mirela, Matei și Ioana știu unele lucruri și pe altele nu, la fel ca mine. Știu nu doar cum funcționează Parlamentul, dar și ce aș vrea eu să schimb în modul în care unele instituții publice funcționează. Sau nu funcționează. Știu că o lovitură într-o luptă, nu înseamnă că lupta e pierdută. Și mai știu că… în afara unei carapace e libertatea.
