Sari la conținut

Preconcepțiile educației rurale

Autor: Andreea Trandafir

Ce să faci cu copiii ăștia? Nu vedeți că nu vor să învețe? Nu vor să se implice! Chiar așa? Chiar nu avem ce face cu toți copiii ăștia? O proporție covârșitoare nu aveau facultatea ca fiind o opțiune, și nu pentru că nu voiau, ci pentru că nu se credeau capabili să treacă examenul de bacalaureat. Dar mai târziu am înțeles că, dacă mediul în care trăiești zi de zi nu te încurajează, nu ai cum să excelezi. Bună! Numele meu este Andreea și astăzi o să vă împărtășesc puțin din povestea mea. Mai exact, modul în care eu mi-am schimbat propriile preconcepții și, schimbându-le pe ale mele, am reușit să le schimb și pe ale celor din jur prin puterea exemplului.

Eram în perioada gimnaziului când, ca orice copil care a crescut în mediul rural… Am uitat să menționez, eu m-am născut și am crescut în comuna Mătăsari, județul Gorj, o zonă minieră foarte drăguță. Învățam temeinic pentru examenul de evaluare națională pentru că, ca orice copil care vrea să realizeze ceva sau să aibă un viitor, nota pe care o obțineam la examenul de evaluare, voiam să îmi asigure un loc la un liceu cu renume din Târgu Jiu. Cam ăsta era parcursul nostru. Însă, în ziua în care trebuia să trecem opțiunile cu liceele la care vrem să mergem, părinții mei au decis că cel mai bine pentru mine ar fi, totuși, să rămân la liceul din Mătăsari.

Bineînțeles că în momentul respectiv am fost foarte revoltată, eram atât de dezamăgită pentru că aveam senzația că toată munca pe care eu am depus-o era în van. Adică, la ce a trebuit să mă chinui atât, dacă oricum rămâneam la Mătăsari? În clasa a IX-a, nu am reușit să mă integrez în colectiv pentru că aveam senzația că toți colegii mei nu sunt bine pregătiți sau că nu au perspective de viitor, din moment ce au ales de bunăvoie să rămână la un liceu de la țară, nu? Însă, un moment de cotitură l-a reprezentat un episod în care am participat la o ședință cu mai mulți profesori din școală. Și în acea ședință am auzit de atâtea ori: Ce să faci cu copiii ăștia? Nu vedeți că nu vor să învețe? Nu vor să se implice! Cumva, dacă până în momentul respectiv, toate aceste replici erau și în capul meu, în momentul în care le-am auzit spuse de profesori, m-au durut și au început să îmi ridice niște semne de întrebare. Ceea ce m-a îngrozit și mai tare era ușurința cu care ei acceptau această scuză ca să se complacă în situație și să nu ia atitudine.

După acea ședință, am vrut să cercetez, să văd: Măi, chiar așa? Chiar nu avem ce face cu toți copiii ăștia? Cumva, și eu mă simțeam vizată, bineînțeles. Așa că am început să mă apropii mai mult de colegii mei și să văd ce perspective au ei, ce își doresc de la viață și care sunt planurile de viitor. O proporție covârșitoare nu avea facultatea ca fiind o opțiune, și nu pentru că nu voiau, ci pentru că nu se credeau capabili să treacă examenul de bacalaureat. Îi puteam învinovăți? Eu, da, îi învinovățeam în momentul respectiv, dar mai târziu am înțeles că, dacă mediul în care trăiești zi de zi nu te încurajează și nu îți laudă performanțele, nu ai cum să excelezi. Bineînțeles că ulterior am descoperit că, în psihologie, există un efect care se numește pigmalion. Mai exact, acest efect demonstrează existența legăturii dintre așteptările profesorilor și performanțele elevilor. Este o sabie cu două tăișuri, pentru că, într-adevăr, dacă inițial efectul era: Ok, profesorii au așteptări mari de la elevi, performanțele sunt pe măsură.

Viceversa era că, dacă profesorii nu au așteptări de la elevii lor, și performanțele elevilor vor fi scăzute. Era atât de bine înrădăcinată în mentalul colectiv această idee, încât a fost perpetuată de-a lungul timpului atât de profesori, elevi și părinți. Eu fiind unul dintre elevii care, până în clasa a IX-a făcea același lucru. În timpul liceului, am descoperit voluntariatul și, odată cu voluntariatul, am descoperit Consiliul Elevilor. Eram atât de entuziasmată de tot ce făceam în Consiliu și tot ce învățam eu în sesiunile alea la nivel național în care participau copii din toate colțurile țării, încât abia așteptam să ajung acasă și să le implementez.

Bineînțeles că am fost Președintele Consiliului Județean al Elevilor Gorj și nici de această dată nu am fost uitată că vin de la țară. Și chiar am asistat la multe discuții în care profesori din aceste licee renumite aveau conversații de genul: Un copil mai bun nu ați ales și voi? Ați găsit-o tocmai pe fata asta de acolo, de la țară? În fine, realitatea a fost cu totul și cu totul alta. Într-un final, s-a demonstrat că și un copil de la țară a putut să organizeze multe evenimente și multe proiecte. Și de fiecare dată am încercat să implic cât mai mulți copii din mediul rural în aceste proiecte pe care le organizam la nivel județean, tocmai pentru a încerca să le arăt că nu suntem cu nimic mai prejos dacă venim de la țară, iar copiii din liceele cu renume nu sunt cu nimic mai presus decât noi.

Pentru că atât timp cât avem dorința de a reuși și ne urmăm cu sârguință visul, avem șanse egale cu toții. Un proiect foarte drag mie a avut loc în clasa a XII-a, la finalul anului 2015. La finalul clasei a XII-a, îmi cer scuze. La Colegiul Tehnic Mătăsari, până în acel moment, nu se organizase niciodată festivitatea de absolvire. Ceea ce pentru multe licee era o banalitate, festivitatea de absolvire, pentru noi era ceva foarte îndepărtat. Am organizat la acel moment o ședință cu mai mulți diriginți de clasa a XII-a, pentru a vedea ce demersuri ar trebui să facem în direcția asta. Bineînțeles că nimeni nu m-a susținut, pentru că nu există bani, elevii oricum nu vor să participe la un asemenea eveniment. Adică vreți absolvire! Și atunci a fost unul dintre momentele mele de egoism, în care am pus piciorul în prag și am zis: Eu vreau ca toți colegii mei de clasă să aibă parte de această festivitate!

Eu vreau să port toca și roba respectivă, care să îmi încunune eforturile pe care eu le-am depus în toți cei 4 ani de liceu și, bineînțeles, care să încunune, de asemenea, și eforturile colegilor mei. Pentru că, credeți-mă, aveam colegi care se trezeau la ora 4 sau 5 dimineața ca să vină la școală și, de asemenea, colegi care se chinuiau cu naveta din punct de vedere financiar. Din fericire, toți colegii mei s-au arătat deschiși la această idee. Am reușit să organizăm o festivitate de absolvire ca la carte, iar din anul 2015 și până în prezent, toate generațiile de la Colegiul Tehnic Mătăsari se bucură de festivitatea de absolvire. Ceea ce am învățat eu din această poveste e că, în momentul în care faci un pas înapoi și încerci să privești obiectiv toată situația, încerci să-ți înțelegi propriile preconcepții cu care ai crescut și îți iei avânt, și faci un pas înainte și încerci să îți schimbi preconcepțiile, prin acțiunile tale și prin demersurile pe care le faci, reușești să le schimbi și pe ale celor din jur. Eu consider că nu ar trebui să ne lăsăm definiți de mediul în care trăim, ci noi ar trebui să definim mediul prin propriile noastre valori.

Vă mulțumesc!

Acest site folosește cookie-uri

Pentru a-ți oferi o experiență bună de navigare, utilizăm fișiere de tip cookie. Dacă nu ești de acord cu utilizarea cookie-urilor, poți să îți retragi consimțământul pentru utilizarea cookie-urilor prin modificarea setărilor din browser-ul tău.

Mai multe informații