Loredana Pop-Bertișan - Fata lu' tata Oamenii Dreptății 2023 București

Până la 14 ani am fost fata lu tata. Am crescut într-un sat din Suceava, iar tata este un om important acolo. Fost șef de gară, primul care și-a făcut o pensiune mai mare în zonă după Revoluție. Eu, fata lui. Orice aș fi făcut la școală, oricât aș fi învățat și oricâte olimpiade bifam mereu auzeam în jurul meu că reușesc pentru că sunt „a lu Bertișan”. Copiii sau chiar adulții, mulți spuneau asta pe la colțuri.

În școala generală munceam enorm, mai mult decât ar fi fost necesar pentru o notă de 10, și pe alocuri făceam asta doar să le demonstrez colegilor că nu primesc nimic pentru nume, ci pentru cine sunt. Atât știam eu atunci. N-am auzit prea multe despre cum singura competiție, dacă vrem așa ceva, trebuie să fie cu noi înșine, că tu ești eroul tău. Că a demonstra e de făcut doar la matematică (mai știți cerințele alea cu demonstrează că în orice prismă dreaptă bazele sunt incluse în plane paralele?) -  la matematică, nu în viață.

Abia am așteptat să plec la liceu în oraș, acolo unde eram tot Loredana Bertișan, dar o fată ca oricare alta. La 70 de kilometri distanță de acasă, numele nu mai însemna nimic pentru nimeni. Apoi, am terminat liceul și am ales să merg la facultatea de Jurnalism la Cluj.

Scriam des articole despre nedreptăți: despre cum niște copii dintr-un sat de lângă Cluj făceau kilometri pe jos până la școală iar acasă nu aveau electricitate, despre ce rămâne în copiii cu părinții plecați în străinătate, despre cei care se luptă nu doar cu cancerul, ci și cu spitalele total nepregătite. Mi-a plăcut mult profesia asta, însă la un moment dat mi-am dat seama că eu nu sunt făcută să rămân departe de subiect, să scriu obiectiv despre probleme, despre oameni și să las rezolvarea pe seama celor care s-ar sesiza. Știam din proprie experiență că rar o face cineva. Voiam să fac mai mult și alături de Saul, soțul meu acum, am început să facem proiecte caritabile. Ne numim ArtViitor și încercăm să schimbăm țara la pas. 

Ne-am dat bursele de merit ca să ducem la capăt campanii de Crăciun pentru copiii din sate, am mobilizat sute de oameni și-am renovat și amenajat un centru de zi, am construit o bibliotecă, am dat aripi celor pasionați de fotografie, desen, muzică.

 M-am reinventat din jurnalist în ONGist din convingerea puternică că omul este ce lasă în urma lui. Am dat ulterior și la facultatea de Drept și tot în acea perioadă am văzut cu ochii mei cum de multe ori legea există, dar e aplicată strâmb. De exemplu, în pandemie, când era școală online, o parte din copiii cu care lucram noi ne-au spus că sunt în vacanță. Ați ghicit - nu aveau nici telefoane bune pentru ore, nici tablete. Alții, de vârste diferite, stăteau câte patru-cinci în aceeași cameră, fără căști. Auzeau mai multe lecții concomitent. Alții primiseră tabletele de la autorități, dar fără cartele cu date mobile, iar acasă nu aveau wifi. Reglementări aveam, dar așa zisa rezolvare s-a oprit acolo. Mi-am dat seama că iată, să existe legi nu-i suficient. Că trebuie să scuturăm praful de pe maculatură și să vedem dacă ele se aplică. Să urlăm când sunt aberante.

E adevărat: până la 27 de ani am mers pe multe drumuri. Toate muncite ca și cum ziua ar avea mai mult de 24 de ore. Să stai cu tine și să te sfâșii până te găsești cu adevărat este incredibil de greu. Să recunoști că nu-i locul tău undeva ți-ar putea părea un eșec. Așa mi s-a părut și mie când mi-am dat demisia din presă. Dar de ce ar fi? E un câștig și pentru tine, și pentru alții, să fii acolo unde tu simți că poți muta munții. Fără etichete inutile.

Ce-am învățat? Că avem mare nevoie să reconstruim lumea în care ne învârtim din cărămizi întregi la cap și la suflet, nu din bucăți improvizate. Am citit într-o carte că în contextul de acum nu-i suficient să facem mai bine ce făceam înainte, ci este nevoie să gândim totul de la zero. Prin ce să vindecăm nedreptatea dacă nu prin dreptatea însăși?

Și poate fix de asta acum un an m-am mutat din Cluj-Napoca în Suceava. Mă întreb aproape zilnic dacă am procedat bine. Nu mi-a fost deloc ușor să mă-ntorc aproape de poalele munților pe care credeam că i-am cucerit. Și nu pot să mint: în nord-estul țării totul este diferit. Dar poate că uneori oamenii nu trebuie să fie acolo unde cred ei c-ar fi locul lor, ci acolo unde este nevoie de ei.

 M-am reinventat din a lu Bertișan, în studenta la jurnalism, în reporterul insistent, în ONGistul nesăbuit, în profesor și viitor jurist și în final, în ceva ce a ieșit de la sine... Cândva, înainte să decidem să ne mutăm m-a sunat mama să-mi zică ce a auzit în timp ce mătura prin curte.

Avem în fața porții un panou mare, o reclamă la o altă pensiune pe care a ridicat-o tata. Se numește Casa Loredana. Doi băieței, ieșind de la școală discutau despre el. Unul a întrebat intrigat „Oare care Loredana?”, iar celălalt i-a răspuns: „Cum care mă? Loredana care duce cadouri la copii”, că m-a văzut el la ProTV.

După 27 de ani, pentru comunitatea în care m-am născut sunt fata lu tata, dar din altă perspectivă - fata lu tata, care duce cadouri la copii. Și din bucățica mea de lume fix așa se mută munții. Tot acolo îmi doresc să fac un hub comunitar, cu activități diverse, să duc urbanul în rural ca nivel și paletă de activități. Și copiii de la sat au nevoie de asta. Un loc în care să-mi pun inima și misiunea mea, așa cum o înțeleg eu, fără regulamente absurde cu lucruri care dau bine, dar sunt lipsite de substanță.

Cât despre mine…cert este că încă mă caut ca să găsesc răspunsuri, dar știu că dacă ne punem inima în locul potrivit avem șansa să răzbim. Dacă nu ne lăsăm prinși în „nimic nu se poate schimba” și dacă ne adunăm mai mulți optimiști nesăbuiți, cum îmi place mie să spun, fiecare în Suceava lui, avem o șansă.