Livia Popa - Drumul către tine | Oamenii Dreptății 2023 București
„Suntem mai mult decât o profesie”. Livia Popa ne-a vorbit despre curajul de care ai nevoie ca să iei decizii total diferite de așteptările pe care le are lumea sau societatea de la tine, atunci când simți că nu ai ajuns în locul potrivit. Cu o poveste despre cum nu s-a regăsit inițial în opțiunile de carieră pe care i le oferea facultatea pe care o urma (Dreptul), Livia ne-a lăsat cu ideea că-i important să aflăm ce vrem noi de fapt, dincolo de imaginile construite de ceilalți.
Autor: Livia Popa
Eu sunt Livia, am terminat Facultatea de Drept în 2014 și nu sunt nici avocat, nici judecător, nici procuror.
M-a bântuit mult timp întrebarea: "Am făcut facultatea asta degeaba?". Acum mă bântuie una și mai grea: dacă nu sunt nici avocat, nici judecător, nici procuror, atunci ce sunt eu?
“Pentru că să fii pur și simplu nu este suficient. Trebuie să faci ceva, și ceva foarte important ca să fii recunoscut ca om.”
Ultimul an din facultate este o amintire foarte vagă pentru mine, funcționam mai mult pe pilot automat. Am avut numeroase atacuri de panică, episoade de anxietate generalizată, vreo două săptămâni în care nu am putut dormi deloc pentru că aveam impresia că o să mor. Și nu înțelegeam ce mi se întâmplă, de ce trăiesc toate astea.
În Facultatea de Drept ai doar două opțiuni profesionale… sau cel puțin doar despre ele se vorbește: magistratură sau avocatură. Aveam de ales între două haine, iar una parcă mă strângea, în timp ce cealaltă îmi era largă. Am continuat să mă maltratez și după ce-am terminat facultatea am dat la Barou, în ciudat instinctului meu că nu sunt pregătită și că nu vreau sa fac asta. Am eșuat, desigur.
Asta mi-a reconfirmat cât sunt de defectă. Toți colegii mei păreau că au un traseu bine definit. Erau hotărâți! Și cu siguranță sunt persoane care se nasc pentru o anumită profesie, dar cei mai mulți sunt “blestemațí” (sau “binecuvântați”) să se caute. Aveam să aflu mai târziu cât de mulți colegi treceau exact prin ceea ce treceam eu. Deși eu mă simțeam al naibii de sigură și nu vorbea nimeni despre așa ceva. Nu mai eram capabilă să învăț. Parcă aveam creierul prăjit, nu mai intra informația! Am fost nevoită să încep să citesc și altceva decât drept, așa am descoperit psihologia, și am început sa fac și alte lucruri decât să învăț.
Am început să călătoresc, cu programul Erasmus+.
Așa am ajuns prima oară într-o tabără de refugiați din Italia, unde mi s-a aprins un beculeț. Acolo erau cazate persoane care, din teamă pentru propria viață, fugiseră din țara lor de origine și cereau protecția statului italian. Și totodată am cunoscut refugiați care erau deja de ceva timp în țară și care reușiseră să își refacă viața. Diferența a fost copleșitoare între cele două etape. M-am întors acasă și, plângând în hohote pe teancul de cărți pentru examenul de barou, i-am spus mamei că eu nu pot sa continui și că n-o să fiu nici avocat, nici judecător. Mama a acceptat, deși am simțit că nu a fost mult timp împăcată cu alegerea mea, iar tata încă mă mai întreabă când mă fac procuror.
M-am angajat o perioadă într-un fast-food, am lucrat apoi într-o cafenea. Voiam să fac orice să simt că sunt în controlul vieții mele, că sunt capabilă să iau o decizie și că nu trebuie să fiu neapărat avocat sau magistrat. Deși îmi plăcea tare mult sa lucrez cu legea și nu mă vedeam făcând altceva, dar nu știam unde aș putea folosi ceea ce învățasem. Într-o zi, eram în bucătăria restaurantului din mallul în care lucram, când am văzut la casa de marcat un fost coleg de facultate care era avocat la o companie din apropiere. Dacă s-ar fi putut face o groapă în pământ să intru atunci, as fi intrat. M-am ascuns în camera frigorifică, în schimb!
Am dus multă muncă cu această rușine și cu senzația că am eșuat.... În fiecare zi! Când îmi puneam uniforma... și nu, nu roba de avocat, ci o șapcă neagră și un tricou roșu murdar de guacamole. Pană la urma am renunțat să mai dau a doua oară la barou, m-am înscris la un master de drept internațional și am descoperit o zonă a dreptului unde m-am simțit acasă, care s-a legat perfect cu tabăra de refugiați din Italia și cu pasiunea mea pentru justiție socială. Asta a fost combustibil pentru tot ce a urmat.
Acum lucrez la Consiliul Național Român pentru Refugiați, un ONG care oferă consiliere și asistență juridică refugiaților. În acest mod pot să pun și eu o cărămidă la procesul lor de integrare în România. Aici l-am cunoscut pe Ahmad, care lucrează la o cofetărie populară din București și care a adus prăjituri pentru tot biroul când a primit statutul de refugiat. Și pe Hayat, din Iran, care se pregătește să dea examenul pentru cetățenie română. Și mulți ca ei, care îmi oferă zilnic exemple de reziliență și redescoperire.
Simt că mi-am găsit casa. Poate că nu va fi asta pentru tot restul vieții și este în regula. Pot să mă schimb, să mă răzgândesc și să o iau în ce direcție vreau. Este total în regula! Sunt aici să vă spun (sau să vă reamintesc) că nu există o singură cale, nu există o cale corectă sau greșită, există doar calea ta. Învățați să vă ascultați, așa veți vedea indicatoarele din drumul vostru. Acel episod întunecat din facultate a fost indiciul că nu eram pe calea cea bună. Și eu am insistat totuși să merg contra mea câțiva ani buni după...
Pentru studenți ca mine, am decis împreună cu alți colegi juriști, cu aceeași durere, să facem #Dreptîncariera, un program de dezvoltare personală și profesională pentru studenții la Drept, în care aceștia vor avea șansa să se descopere și să facă o alegere conștientă cu privire la profesia lor. În acest fel, sper ca drumul lor să fie un pic mai lin si să nu trebuiască să treacă prin tot tumultul. Sper ca VOI să nu trebuiască să faceți asta! Mi-am făcut curaj să vin astăzi în fața voastră și să vă spun povestea mea personală pentru ca vreau să vă fac o invitație, o invitație către empatie și blândețe față de voi și o invitație către celebrarea fiecărei mici victorii în tot acest drum către voi înșivă.
Eu sunt Livia, sunt juristă, sunt ONGistă, sunt empatică, sunt soră, sunt iubitoare de natură, sunt mult mai mult decât o profesie.
