Intram pentru prima dată într-un centru de îngrijire a persoanelor cu dizabilități. Aveam emoții, îmi era și cald, și frig și încercam să nu se vadă.
Gabriela a fost printre primii oameni care m-au întâmpinat pe holul de la intrare, unde, la o masă, stăteau alți 5 rezidenți și se uitau în gol. Nu m-a privit în ochi, dar m-a luat de mână și m-a întrebat: „Cum e afară?”. Primul răspuns mi-a venit automat, de parcă uitasem unde sunt: „Nu ai ieșit astăzi în curte? Văd că aveți o grădină în spate.”
Gabriela a ridicat privirea spre mine și mi-a răspuns: „Nu, nu în curte! Afară din centru! Cum e afară?”. Nu am mai zis nimic pentru că nu am știut ce. Din sutele de scenarii pe care mi le-am imaginat în pregătirea acestei vizite, pe acesta nu-l aveam pregătit.
Gabriela are 47 de ani și se confruntă cu o dizabilitate intelectuală, iar familia ei a decis că nu o poate îngriji acasă, așa că acum locuiește într-un centru de îngrijire. Pentru Gabriela și pentru alți oameni în situația ei, statul nu prea are soluții. Dacă familia nu le poate asigura îngrjirea acasă, persoanele cu dizabilități de acest gen ajung să își petreacă o mare parte din viață în centre de asistență pe care nu le aleg ei, ci care li se alocă automat și pe care nu le mai pot părăsi.
De atunci, de fiecare dată când vizitez un astfel de centru, deși încerc să fiu atentă și să îmi fac treaba cât mai bine, îmi răsună în cap vorbele Gabrielei. Cum e afară? Dacă ar fi să răspund, probabil aș fi cinică, pentru că ar trebui să îi spun unui om care stă închis împotriva voinței lui că afară e bine, că eu pot să vin și să plec oricând din casa în care locuiesc, că eu am o cameră cu fereastră și cu lumină naturală, că îmi țin hainele în șifonier și nu în patul în care dorm, că patul meu are așternuturi curate, fără ploșnițe, că în baie am săpun, șampon, prosoape, că îmi pot găti și că bucătăria mea nu are mucegai și gândaci.
Și că, dacă nu vreau să gătesc, ies în oraș sau comand mâncare acasă, că îmi fac planuri de vacanță și că îmi cumpăr mai multe haine decât am nevoie.
După fiecare vizită de genul acesta, ajung acasă tremurând de oboseală și primul lucru pe care îl fac e să îmi bag hainele la spălat și să intru în duș. Apoi, invariabil, rememorez cum am ajuns aici.
Prin clasa a VI-a am decis să mă fac avocat după ce am fost cu bunicii mei la Curtea de apel Constanța pentru că se judecau cu Casa de Pensii. M-a fascinat atmosfera din sala de judecată. Nu am înțeles nimic, însă mă uitam la avocații îmbrăcați în robă și îmi dădeam seama că ei înțeleg. Era ca și cum vorbeau această limbă secretă pe care doar ei o știau.
M-am făcut avocat, am ajuns să vorbesc și eu limba secretă a juriștilor, dar acum asta nu mă mai fascinează, ci mă înfurie. Pentru că ce rămâne în urma unei ședințe de judecată e o mână de oameni care pleacă pierduți și încearcă să afle ce li s-a întâmplat.
În lumea mea, avocații își măsoară abilitățile în funcție de clienții din portofoliu sau de valoarea dosarelor. Cu cât e mai mare valoarea, cu atât e mai bun avocatul. O vreme mi s-a părut firesc. Intrasem în jocul acesta, îi știam regulile și îmi făceam treaba bine. M-am specializat în litigii, majoritatea de drept comercial sau contencios administrativ. Aveam o groază de muncă, îmi petreceam nopțile la birou, la o casă de avocatură, și eram încurajată să fac asta în continuare:
„Dacă ai de muncă, înseamnă că e bine, înseamnă că ești bun”. Totuși, după ceva timp, am început să mă simt superficială.
Acum doi ani am decis să îmi deschid propriul cabinet și asta mi-a permis să mă implic și în proiecte care să însemne ceva mai mult decât bani. Așa am ajuns să colaborez cu Centrul de Resurse Juridice - CRJ, un ONG care lucrează pentru respectarea drepturilor omului.
Până în 2020, Codul civil prevedea că dacă nu ai discernământul necesar pentru a te îngriji de interesele tale, puteai fi pus sub interdicție și ți se numea un tutore care să te reprezinte și care să ia decizii pentru tine. De la acel moment, nu mai puteai face mai nimic, nu mai puteai lucra, nu mai puteai să îți închiriezi o locuință sau să îți cumperi o mașină. Mai mult, dacă tutorele considera că nu poți locui singur și că nu există alte soluții pentru tine, ajungea să te interneze într-un centru din care nu mai puteai pleca, pentru că, fiind pus sub interdicție, tu nu mai puteai decide singur pentru tine.
În 2020, Curtea Constituțională a decis că asta e neconstituțional. A urmat un vid legislativ de doi ani, timp în care a început munca de redactare a unei legi noi, la care a contribuit și Centrul de Resurse Juridice. Legea nouă a intrat în vigoare anul acesta și a venit cu noi măsuri de ocrotire a acestor persoane. Niște măsuri care să se aplice gradual, în funcție de nevoile concrete ale fiecăruia.
Practic, legea nouă ajută oamenii să-și exercite drepturile, nu le interzice drepturile.
La CRJ am ajuns să cunosc oameni cu dizabilități intelectuale și psihosociale și să vizitez locurile în care aceștia sunt închiși. Am cunoscut-o pe Alexandra, care era pusă sub interdicție și își petrecuse 16 ani într-un centru pentru că așa era mai simplu pentru familia ei să-i gestioneze afecțiunea – schizofrenie. Alexandra își dorea să scape de interdicție ca să poată munci, doar că nu putea, pentru că la orice pas avea nevoie de acordul tutorelui său, chiar dacă putea să decidă și singură. Am decis să o reprezint în dosarul de ridicare a interdicției și chiar luna trecută am aflat soluția: „admite cererea. ridică interdicția”. Acum Alexandra poate alege unde să locuiască, poate închiria un apartament, se poate angaja, își poate să gestiona singură banii.
Cred că pentru soluția asta m-am bucurat mai mult decât pentru alte dosare în care am câștigat sume mari de bani pentru clienții mei.
Am cunoscut-o și pe Lidia. Trăiește de 12 ani într-un centru în care a fost internată împotriva voinței ei. Sora ei a obținut punerea sub interdicție și i-a devenit tutore. Mi-a povestit că cel mai greu îi este de Crăciun. Toți colegii din centru primesc pachete și cadouri de la familie. Ea nu primește niciodată nimic.
Am preluat dosarul său de ridicare a interdicției, care trenează din 2021. Abia zilele trecute am aflat că s-a stabilit primul termen de judecată: în ianuarie. Până la soluționarea definitivă, doamna Lidia așteaptă vești, închisă în același centru din București. Mă sună frecvent la aceleași ore din zi, pentru că în rest are telefonul închis. Nici telefonul nu poate să-l folosească oricând dorește.
În fiecare centru aflu astfel de povești. Astăzi nu mai există punerea sub interdicție, dar există în continuare oameni puși sub interdicție. Când eram studentă și învățam la drept civil, credeam că scopul punerii sub interdicție era de a proteja persoana care nu se poate îngriji singură. Acum cred că, în multe dintre cazuri, punem oamenii sub interdicție pentru că nu vrem să vorbim, să-i vedem, să trăim cu cei care au afecțiuni psihice sau dizabilități. Cred că de aici vine și preocuparea statului de a-i izola pe oamenii aceștia de restul societății. Și nu sunt puțini. Numai între 2012 și 2020 au fost puse sub interdicție 48.000 de persoane.
De multe ori, în dușul de după o vizită de genul ăsta, când încerc să dau jos de pe mine ziua complicată pe care am avut-o, mă gândesc că ar fi mai simplu dacă m-aș limita la dosarele confortabile, cele unde dezbatem doar sume de bani, imobile, contracte; la clienți cu care te vezi într-un birou, care se pot exprima coerent și care își permit să plătească avocatul.
Tot singură îmi și răspund: dacă toți am face asta, oameni ca Alexandra, Gabriela sau Lidia ar rămâne pe viață închiși într-un loc unde nu își doresc să fie, fără a putea să se plângă de abuzurile pe care le trăiesc, iar de lucrul acesta suntem răspunzători noi, cei de afară.
.
.
Show-urile Oamenii Dreptății 2022 au fost produse alături de Decât o Revistă, o echipă de jurnaliști care cred în puterea transformațională a poveștilor.
Împreună cu peste 1.000 de spectatori ne-am imaginat cum ar putea arăta o Românie mai dreaptă prin vulnerabilitate, empatie și puterea exemplului. În fiecare oraș am adus pe scenă juriști, jurnaliști, activiști civici și artiști, ale căror povești adevărate despre dreptate: cum o obținem, ce înseamnă pentru justiție, educație, sistemul medical sau orașele noastre.
