Când am auzit situația tânărului… Când auzi șase fapte de furt la 19 ani, tinzi să crezi că ai descoperit cel mai mare infractor al României, cel puțin care poate deveni în următorii ani. Era februarie și avea șosete de lână cu pungi trase peste șosete, în șlapi. Pentru oricine l-ar fi văzut pe acel copil, pentru că era un copil, i-ar fi stârnit empatia. Îl vedeam pe avocat ca un doctor de destine. Pentru acel avocat, acel om era un simplu dosar în servietă și un onorariu în cont. În acel moment, am simțit că sistemul este bolnav. Voi n-ați văzut ce am văzut eu. Numele meu este Raul. Sunt avocat, lector universitar, căsătorit cu un avocat, cununat de juriști, cu prieteni juriști. Lucrez ca și voi, probabil, 14-16 ore pe zi în drept, așa că ați putea spune, probabil, că dreptul reprezintă o parte importantă din viața mea. Și ați tinde să credeți că mi-am dorit să fac asta din fașă. Ei bine, nu.
Având un background în informatică, am ajuns la drept dintr-o ambiție copilăroasă și mi-am dat seama doar prin anul 2 că, într-adevăr, îmi place. Am început să cochetez cu ideea de dreptate și am găsit, ca reprezentant ideal, avocatul. Îl vedeam pe avocat ca un doctor de destine. Și mă imaginam ca un Spectre sau ca și un Harvey Dent, un cavaler al justiției. Și, de aceea, am dat în barou. Chiar am crezut că ăsta este rolul avocatului, până ce am început să practic avocatura. Primele experiențe, vă mărturisesc, m-au aruncat într-un vârtej de emoții, de trăiri, de frământări. Dintre toate experiențele din primul an de avocatură, una m-a marcat. Și despre ea vreau să vorbesc astăzi. Imaginați-vă: iarnă, primul an de avocatură, o judecătorie de cătun transilvănean, din județul Mureș. Complet de penal. Ajung și acolo. Sala plină. Atâta freamăt la acel cătun n-am mai văzut.
Mă interesez și eu, de ce acest spectacol al justiției? Sunt informat că este un caz foarte important. Un tânăr de 19 ani, care a comis șase acte de furt în concurs. Sala plină. Părți vătămate, procuror, judecător, avocat și alți participanți interesați de acea speță. Avocatul din cauză, o persoană de renume în acel cătun. Orice avocat este cel mai impresionant, dar acela era peste măsură. Când am auzit situația tânărului și cred că pentru oricine care, și dacă are puțină tangență, și dacă nu are tangență cu domeniul drept, când auzi șase fapte de furt la 19 ani, tinzi să crezi că ai descoperit cel mai mare infractor al României, cel puțin care poate deveni în următorii ani. Voi n-ați văzut ce am văzut eu. Stând în ultima bancă… Vă reamintesc, eram stagiar.
Acolo am prins loc. Băiatul avea blugii rupți. Nu de designer, ci de viață. Era februarie și avea șosete de lână cu pungi trase peste șosete, în șlapi. O geacă murdară că, dacă o scuturai, umpleai doi saci de pământ. Și avea un chip mai bătrân ca sufletul de sihastru. Pentru oricine l-ar fi văzut pe acel copil, pentru că era un copil, i-ar fi stârnit empatie. Din păcate, n-a găsit-o în acea procedură. Se strigă cauza. Avocatul, înainte să se facă strigarea în cauză, se ridică și spune: Mergem pe recunoaștere, doamna președinte. Nu are rost să ne hazardăm. Judecătoarea… mirată. Procuroarea rânjește. Cauza era soluționată. Ca niciodată, într-o astfel de speță, toate părțile civile, părțile civile erau prezente în sală. Se ajunge la… Înainte de citirea actului de acuzare, se dă cuvântul părților prezente în sală. Una dintre părțile vătămate ține neapărat să vorbească și spune în felul următor: Doamna președinte, îl cunosc pe acest copil. Este de la mine din sat. Este fără mamă, este cu un tată bețiv, nu s-a îngrijit nimeni de el, numa' l-au batjocorit, lăsați-l în pace, să vină la mine. Îi dau casă, îi dau masă, mă îngrijesc de el, îi dau de lucru și îi fac un viitor.
Evident, celelalte părți prezente nu aveau nicio pretenție. Pentru oricine cu puțină cultură juridică ar fi știut că era momentul perfect să se ceară o amânare sau, cel puțin, strigarea cauzei la urmă, pentru a se ajunge la o împăcare. Mai puțin pentru avocatul celebru, care era prea preocupat de ceas, prea preocupat de a impresiona colegele și voia neapărat să pună punct acelei cauze. Din păcate, văzând că nu este loc de amânare, se dă citire actului de sesizare. Punct. Un destin a fost schimbat. Datorită aritmeticii acelei spețe, nu se putea ajunge la o altă soluție decât de condamnare cu executare. Fiind prezent în sală, am plecat răvășit. Mi-am pus mult timp problema dacă aș fi putut eu să intervin, să schimb într-un fel deznodământul acelei cauze. L-am blamat și l-am acuzat pe avocat și îl acuz și în ziua de azi. De ce? Pentru că, pentru acel avocat, acel om era un simplu dosar în servietă și un onorariu în cont.
Pentru magistrații prezenți în acea procedură, acei magistrați au tratat acea speță ca orice altă speță. Și au pierdut omul. Eu cred că nu trebuia să se ajungă la trimiterea în judecată. Probabil împăcarea putea interveni în timpul urmăririi penale. N-are rost să intrăm în detalii tehnice. În acel moment, am simțit că sistemul este bolnav și am căutat să văd ce simptome s-au manifestat în acea speță. Din punctul meu de vedere, simptomul a fost lipsa de empatie. Analizând speța, am simțit că am primit ochelarii lui Howard Stark, care i-a dat lui Spiderman sau ochelarii lui Free Guy și am început să văd puțin dreptul diferit. Am început să-l văd 3D. Cel puțin, așa cred. Am început să văd rostul reglementării, am văzut modalitatea de aplicare, dar am început să văd, mai important, omul în întreaga lui frământare, în strigătul lui de a fi salvat de și în societate, prin drept.
Nu contest că soluția juridică pronunțată în acea speță a fost corectă. Sub aspect tehnic juridic. Dar oare a fost soluția corectă pentru acel om, în acel context? Cred cu convingere că nu, pentru că educația pe care o va primi și a primit-o, probabil, de la colegii de celulă, cu siguranță nu e la fel de bună ca educația pe care ar fi primit-o de la bunul samaritean care s-a oferit să îl primească în gazdă și să îl educe. Trăgând niște concluzii… După ani de experiență care mi-au dovedit că această a treia dimensiune a dreptului are mult de suferit. Cred că ne pierdem prea mult în primele două dimensiuni. Suntem prea interesați să reglementăm, suntem prea interesați să vedem cine, ce spune despre reglementare și prea puțin interesați să punem omul ca piesă centrală, omul ca și creator și ca și destinatar al normei juridice, la centrul construcției juridice. Ce înțeleg eu prin empatie?
Tocmai aceste dimensiuni în care urmărim să-l găsim pe om. Pentru că, dacă este să ne concentrăm pe reglementare, ajungem la suprareglementare. Ajungem să ne îndepărtăm tot mai mult de condiția omului. Și, în momentul respectiv, ajungem să ne îndepărtăm, din punctul meu de vedere, de ceea ce dreptul trebuie să reprezinte. Iar, în acel moment, ne frustrăm și începem, evident, să acuzăm. Și acuzăm profesioniști, și acuzăm instituții, acuzăm guvernanți, ne revoltăm, ieșim în stradă, schimbăm guvernanți și credem că am câștigat. Cu noi guvernanți venim și schimbăm arhitectura juridică, o peticim cum plombăm străzile și credem din nou că avem succes. Dar, din nou, ne dăm seama că nu am rezolvat și ajungem la alte revolte, ne dorim să modificăm constituții, lovim în piatra de temelie a statului. De aceea...
Cred că noi, ca și profesioniști ai dreptului, avem responsabilitatea să regăsim omul și să îl replasăm acolo unde îi este locul: la centrul construcției juridice. Cum putem face asta, din punctul meu de vedere? Este să ne descoperim principiile autentice, principiile și valorile noastre ca și popor. Altfel cum ele sunt conturate la bazele construcției juridice. Și doar după ce ne regăsim pe noi, cred că putem construi în continuare. Eu, ca avocat, fixez empatia ca platformă pentru orice contract de consultanță juridică. Ca și cadru didactic, încerc să-i dau fiecărui student acești ochelari 3D, să vadă dimensiunea cea mai importantă… Ca tată, îmi doresc ca fiul meu să fie un sprijin pentru băiatul din poveste. Pentru că, cred cu tărie, în final, că, într-un anumit context, oricare din noi, într-o anumită formă sau alta, poate fi băiatul din poveste. Mulțumesc!