Elena Dumitru - Ce spunem când nu spunem nimic | Oamenii Dreptății 2023 București

Eram în clasa a II-a, când învățătoarea mi-a zis ceva ce a rămas cu mine până acum.

„Elena, nu mai fi așa serioasă...”.

Am fost mereu elevul tăcut din prima bancă, iar în ziua respectivă nu făcusem nimic ieșit din comun. De fapt, intenția din spate a fost bună, dar în mintea unui copil de 8 ani, care începuse să se maturizeze înainte de vreme, acele cuvinte nu și-au găsit locul. M-am simțit neînțeleasă - sau neconformă, cum ar zice juriștii. Însă acela a fost doar începutul. În timp, „nu mai fi așa serioasă” a devenit „ar trebui să fii mai activă”, „să ridici mâna”, „de ce ești depresivă?”, „ar trebui să zâmbești mai mult”. Ați văzut vreodată cum arată un om serios, care zâmbește forțat?

Creierul nostru caută întotdeauna modalități de a economisi energie. Când primim informații limitate sau neclare, completăm golurile cu presupuneri sau generalizări. Metoda este foarte eficientă și ne permite să luăm decizii rapide în situații de incertitudine, însă prejudecățile, unele experiențe anterioare și stereotipurile pot influența modul în care mintea noastră completează aceste goluri.

Așa ajungem să credem că un copil care stă mai mult singur, retras, cu o jucărie sau o carte, este trist sau are o problemă. Ceva trebuie să fie „în neregulă” cu el. E imposibil de acceptat că un student care stă în prima bancă, vine la toate cursurile și nu spune nimic, nu are nicio problemă. Psihologic, ne este greu să acceptăm o asemenea informație. Învățătoarea mea a avut cele mai bune intenții, ca și ceilalți, de mai târziu: rude, prieteni sau profesori, care nu voiau decât să mă ajute să îmi găsesc curajul de a spune și eu … ceva. Pentru că din realitatea lor, universul meu liniștit se vedea trist. Nu aveau de unde să știe că și singur, într-o aparentă cochilie, poți fi bine cu tine însuți.

Iar când am înțeles asta, nu am mai simțit că cineva are ceva personal cu mine. Și adevărul este că tăcerile, în general, sunt inconfortabile. Așa că le atribuim o semnificație, ca să le dăm volum: ești arogant; nu ai încredere în tine; ești anxios; nu ai nimic interesant de spus. (...)

Ești ... ciudat. Poate. Dar am căutat în dicționar și am descoperit că ciudat este un cuvânt care provine din limba bulgară, unde înseamnă „minunat”.

Există această presiune pe care societatea o așază asupra noastră: să fim mai vocali, să ieșim în față, să ne spunem punctul de vedere clar și cu putere. Pentru o persoană rezervată în a-și împărtăși gândurile, faptul că societatea apreciază acest mod de a fi creează un sentiment de nesiguranță, sentimentul de „eu nu corespund, deci nu contez”.  Însă nu vreau să vorbesc ce pierde societatea/ lumea pentru faptul că nu îi înțelege pe introvertiți. Despre asta a scris Susan Cain un bestseller, în care explică foarte frumos cum un extrovertit câștigă energie din interacțiunile sociale, în timp ce un introvertit pierde energie în aceste interacțiuni și are nevoie, ulterior, de timp cu sine - pentru a se recalibra.

Dar mă întreb: ce pierdem noi înșine?

Pentru că ne naștem, fiecare, cu un mod unic de a fi, care ne este dat tocmai ca să ne ajute să răspundem provocărilor pe care viața ni le așază înainte ca să creștem/ să ne dezvoltăm. Cum sunt nu m-a împiedicat să fac lucruri. Nu m-a împiedicat să fiu șef de clasă în liceu, să regizez scurtmetraje, să trec printr-un program de leadership și apoi să coordonez Drept în Carieră - un program de dezvoltare pentru studenții de la Drept la care țin foarte mult.

Frumusețea este că m-a ajutat. Și dacă aș fi schimbat ceea ce sunt, nu aș mai fi fost acum aici.

Nu am auzit de extroverți care să fie nemulțumiți de ceea ce sunt. În schimb, există mii de introvertiți care și-ar dori să fie altfel - pentru că se simt neapreciați, ignorați și fals etichetați. Însă nu este suficient să nu te mai deranjeze ceea ce ești, să accepți ceea ce ești. Ăsta e doar primul pas. Al doilea și cel mai important, este să începi să vezi sens în felul în care ești. Pe mine, responsabilitatea, seriozitatea și faptul că am ales să vorbesc rar, puțin sau deloc, m-au ajutat să am spațiu și timp, mult timp în care să privesc în mine. Așa am descoperit că găsesc împlinire în a fi acolo pentru cei care au nevoie de mine, când au nevoie de mine. Iar asta cere liniște... ca să îi pot auzi. Și timp - ca să pot fi cu ei.

Dar există și un pericol : acela de a te identifica atât de profund cu eticheta de persoană tăcută și rezervată, încât să renunți la a mai fi vreodată altfel, doar ca să nu atragi lumina reflectoarelor asupra ta. Dacă faci, ca introvertit, ceva nefiresc, cei din jur vor spune „dar tu nu ești așa” sau… „te-ai schimbat”. Nu, nu m-am schimbat. Mâine, voi avea nevoie de liniște și spațiu pentru gândurile și trăirile mele de acum. Astăzi, în schimb, am ales să transform tăcerea mea într-o poveste. 

Pentru că eu cred că putem, chiar și din tăcere, să facem lucruri cu sens, și pentru asta am o poveste care îmi place foarte mult, cu un copil și steluțe de mare.

Într-o noapte furtunoasă, valurile au aruncat pe plajă zeci de mii de steluțe de mare care, îmbâcsite de nisip, se sufocau. Singur pe această plajă era un copil care spăla steluțele de mare. Procesul era lung și anevoios, pentru că nisipul pătrunsese peste tot. Și în timp ce copilul se chinuia să salveze steluțele, un om îmbrăcat în negru se apropie de el și îi spune: „De ce te mai chinui? Nu vezi câte sunt? Nu o să le poți salva pe toate!”. Iar copilul, aruncând în apă steluța pe care reușise, în cele din urmă, să o curețe, îi răspunde: „Nu. Dar pentru aceasta am făcut totul.”.

Un sfat poate fi prost. Un discurs poate fi nereușit. O poveste se poate să nu îți placă. Dar o ureche empatică este întotdeauna o îmbrățișare nevăzută a unei inimi căreia îi pasă; un cadou gratuit, pe care oricine îl poate face. Și indiferent dacă ce am spus eu a sunat sau mai mult a zăngănit, tăcerea voastră mie mi-a vorbit frumos.