Cred că eram în clasa a II-a, când, pentru prima oară, i-am spus mamei mele că o dau în judecată. Probabil eram prea furioasă în copilărie să-i înțeleg pe părinții mei și a fost nevoie de o experiență revelatoare. În anul 2015, se năștea fetița mea, Lia, pentru care îmi doream foarte mult să fiu o mamă bună. Mi-ar fi plăcut foarte mult ca, atunci când mi-a fost foarte greu, cineva drag, poate chiar mama, să mă ia în brațe și să-mi spună: Te iubesc!
Cred că eram în clasa a II-a, când, pentru prima oară, i-am spus mamei mele că o dau în judecată pentru că nu avea bani să mă ducă în tabere, cum făceau ceilalți părinți. Tot în aceeași perioadă, am fugit de acasă pentru că, apreciam eu, părinții mei sunt prea săraci, iar eu îmi doream o viață foarte bogată. Nu înțelegeam la acea vreme de ce unchii mei din Chișinău aveau case mari, piscină, mașini, iar părinții mei nu aveau nimic.
Nu mi-a explicat nimeni, pe înțelesul meu de copil, de ce prietena mea cea mai bună din copilărie primea hanorac și bocanci noi în fiecare an, iar eu purtam aceleași haine vechi de la second-hand și adidași de proastă calitate. Nu reușea nimeni să-mi spună cum trebuie să fiu și eu, din toate mediile în care eram, primeam mesaje diferite. Credeam că, dacă sunt eu, nu voi fi niciodată bogată. Credeam că e o slăbiciune să fii așa cum simți tu. Mult mai târziu, am început să aflu cum trebuie să fiu. Probabil eram prea furioasă în copilărie să-i înțeleg pe părinții mei și a fost nevoie de o experiență revelatoare.
A fost nevoie să ajung în Africa în anul 2014. În anul 2014, la 28 de ani, mi-am trăit visul. Am fost voluntar în Africa timp de două luni. Am predat engleză copiilor dintr-un sat uitat de lume, la poalele Muntelui Kilimandjaro. Acolo, vedeam în fiecare zi părinți cum își aduc copiii la școală și la grădiniță doar pentru a le asigura o masă caldă. Pentru prima oară, cât timp am ținut jurnalul de recunoștință, cât am fost în Africa, am scris într-o seară că sunt recunoscătoare pentru părinții mei. În acea seară, m-am iertat în tabăra vieții mele, acolo, sub clar de lună, am înțeles cât de greu le-a fost părinților mei cu mine și că în Moldova, o țară săracă, în epoca post Uniunii Sovietice, pentru ei era o misiune imposibilă să mă ducă în tabere.
Ei, de fapt, se luptau să îmi asigure ceva de mâncare și educația potrivită. Un alt moment dificil în viața mea a fost atunci când am devenit mamă. În anul 2015, se năștea fetița mea, Lia, pentru care îmi doream foarte mult să fiu o mamă bună. Am fost. Doar că au fost momente în care, pur și simplu, mă simțeam din nou furioasă și copleșită de situație. Simțeam că sunt doar mamă. Simțeam că am uitat să fiu ce am fost odată. Așa că am început să practic yoga, am început să meditez și am început să îmi aduc aminte cine sunt sau cine îmi doresc să fiu. Într-o seară, am ieșit în oraș cu fetele la un eveniment și una dintre prezentatoare ne-a întrebat: Vă aduceți aminte de mamele voastre fericite în copilărie?
Au fost doar câteva mâini ridicate. În acea seară, mi-am promis că îmi doresc să aflu ce mă face fericită și îmi doresc ca fetița mea să își aducă aminte de mine, că am fost și fericită. Un alt moment revelator a fost un curs la care am fost și profesorul m-a întrebat: Cine ești? M-am prezentat cu nume, prenume, am spus cine sunt, dar profesorul a continuat să mă întrebe: Cine ești? Am mai găsit câteva poziții, câteva straturi și cochilii sub care mă ascundeam și m-am prezentat.
Profesorul s-a uitat în ochii mei și m-a întrebat din nou: Bine, cine ești? În acel moment, am simțit cine sunt. În acel moment, corpul meu s-a umplut de pace, de armonie și de echilibru. În acel moment, m-am uitat profund în ochii profesorului și am spus: Știu cine sunt! Sunt iubirea! Acela a fost momentul în care am simțit cum trebuie să fiu și mi-am dat seama că nu mai sunt furioasă, mi-am dat seama că simt pacea și echilibrul în mine. Și nu întotdeauna sunt pe norișori roz, cum cred unii. Sunt multe momente în care îmi este foarte greu, iar, atunci când nu mai pot, spun: Stop! Inspir și expir, așa cum am învățat în practicile mele, cer ajutor, mă înconjor de oameni blânzi, ventilez foarte mult tot ce simt și las orice emoție să vină către mine, chiar dacă este mai puțin colorată sau este foarte gri.
De cele mai multe ori, mă gândesc că mi-ar fi plăcut foarte mult, pe parcursul vieții mele, ca, atunci când mi-a fost foarte greu, cineva drag, poate chiar mama, să mă ia în brațe și să-mi spună: Te iubesc! Te văd, te văd așa cum ești, nu e nevoie să demonstrezi nimănui nimic. Sunt aici, cu tine. Este foarte greu momentul prin care treci, dar te asigur că va fi bine! Ai răbdare! Te iubesc! Așa am învățat cum să fiu. Astăzi sunt avocat. Sunt avocatul mamei, care a fost dată în judecată de către fetița ei. Astăzi sunt recunoscătoare pentru toate taberele în care nu am fost. Pentru că ele m-au ajutat să fiu cine sunt astăzi. De-a lungul vieții, am călătorit foarte mult.
Am fost în foarte multe tabere frumoase, dar cele mai frumoase tabere, am realizat eu mult mai târziu, au fost cele de la bunici, în care și-au permis părinții mei să mă ducă. Astăzi sunt recunoscătoare pentru tot ce sunt, pentru tot ce am fost și pentru tot ce voi fi. Știu că fiecare dintre noi avem o călătorie proprie. Avem un ritm în care trebuie să ne vindecăm și să ne conectăm cu noi. Dar ce am învățat și știu din tot sufletul este că în oricine și în fiecare dintre noi este un copil care are nevoie de îmbrățișări calde și de iubire. Mulțumesc!