Eu sunt Cristina, un om cu putine ingrediente, dar cantarite precis, ca orice reteta din cofetarie. Fara amelioratori, fara glazuri si decoruri simandicoase. Simplu, natural, firesc.
În copilărie eram “gospodina bunicii” și curățam toate castroanele în care mama sau bunica pregăteau aluatul pentru chec.
Totodată am avut un spirit justițiar și am apreciat dreptatea de când eram copil. Îmi plăcea să fac și să împart reguli. Poate și pentru ca am crescut în perioada lui “trebuie”. Trebuie să înveți, trebuie să mănânci, trebuie să fii cuminte, trebuie să asculți.
Deși timida, se pare ca am preferat contrastele sau pur și simplu pașii către ce am ajuns astăzi au fost făcuți fără ca măcar să îmi dau seama.
Primul act de curaj inconstient a fost alegerea unui profil umanist în liceu, marea mea dragoste fiind de fapt matematica. Nu am uitat de visul din copilărie. Voiam să fiu avocat și așa am ajuns la Facultatea de drept din București. Acolo, inafara de “bucătăria dreptății”, începea să mă atragă tot mai mult o altă bucătărie. Una dulce, de 2mp, a garsonierei în care locuiam.
Prietenii veneau în vizită în sesiuni și îmi cereau “ceva dulce”. Inafara de painea cu unt si dulceata de capsuni de la mama, trimisa la Gara de Nord, incepusem experimentele, iar Ioan soțul meu acum imi spunea ca pana la nunta nu va ramane nicio bucatica intreaga din Cristina, atat de multe urme aveam de la cuptorul incins.
Totuși am continuat să merg pe un drum drept, fără prea multe ocolișuri, fără să mă abat de la visul din copilărie. Am lucrat doi ani în domeniul juridic. În 2012 însă, fara să stau prea mult pe ganduri m-am inscris la un curs pentru cofetari. Timp de 3 luni am împins cărucioare pe holurile unui hotel de 5 stele din București si am învățat de la cei mai buni maestri cofetari.
În paralel finalizam studiile de master în dreptul afacerilor, insa idealul din copilarie, acela de a deveni avocat se risipea. Vedeam maiaua cum bulbuceste in borcan si briosele cum cresc in cuptor si aceste lucruri marunte imi aduceau mai multa bucurie decat orice speta rezolvata. Era bucuria că puteam să fiu creativă din nou ca atunci cand eram copil. De fapt cred ca refuzam sa devin adult.
La scurt timp m-am întors în curtea părinților mei unde am avut o nuntă de vis, iar la 3 luni după aceasta am rămas însărcinată. Acesta a fost momentul în care am început să caut un loc în București unde să am cofetăria visurilor mele. Însărcinată fiind, cu câteva zile înainte să nasc deși aveam toate dotările necesare ca să primesc autorizația primului meu laborator, aceasta mi-a fost refuzată fără niciun temei legal, într-o zi de sâmbătă în care s-a prezentat în control o singură persoană. Nu sună bine, nu? M-am folosit de tot ce am învățat în anii de Drept și în final am reușit. Am avut autorizația de funcționare pentru primul meu laborator.
Am învățat să merg din nou, am căzut de multe ori, mi-au fost puse piedici, însă am avut și sentimentul ca voi cuceri lumea. Nu am avut ezitari. De multe ori am simtit ca sunt tinuta de mana de Dumnezeu. Prin parintii mei, prin jumatatea mea, si mai tarziu prin copiii nostri.
Am fost hotarata si am spus Da! Oricarei provocari. Si nu ma consider o curajoasa. Timp de gandire a fost dupa…”oare in ce m-am bagat?”, ”Oare cum o scot la liman?”.
Gata! Eu fac prajituri! Asta am spus din ziua in care Petru, primul copilas, ne-a anuntat ca va veni in viata noastra. 9 luni acest suflet bun si cuminte ma insotea peste tot: la primarie si la celelalte institutii, cumparam impreuna linguri si castroane...
În 2014, cu un bebelus simpatic in brate si cu bucataria dulce autorizata, am pornit la drum. De data aceasta un drum drept si sigur pe care am mers timp de 6 ani.
”Cristine de casa” a fost parca un nume predestinat pentru parcursul pe care urma sa il aiba aceasta poveste. Aparent avea legatura doar cu numele meu si cu prajiturile de casa pe care le faceam în garsoniera din studenție, insa odata cu al doilea copil, s- a nascut si o noua dorinta: să ne întoarcem in orasul natal, Suceava. Bucurestiul nu mai era un oras care sa ma inspire.
Am asteptat schimbarea timp de 2 ani, pana la Inceputul pandemiei, cand eu, sotul meu, cei 2 copii si Ionut, pestisorul familiei ne-am intors acasa. Cristinele ne-au urmat.
Copiii au crescut in ultimii 3 ani, la fel si cel necuvantator ”Cristine de casa”. Dorinta de schimbare, de a pune punct si de a o lua de la capat este constanta, este ceva ce ma defineste, insa povestea nu doresc sa o schimb. Mai are multe capitole.
