Bianca Papainopol - Curajul să devii tu | Oamenii Dreptății 2023 București
Bianca Papainopol a urcat pe scena Oamenii Dreptății '23 cu un mesaj care răsună tare în inimă: este nevoie de mult curaj să fii! Povestea ei a plecat de la copilul Bianca și provocările din anii de școală și s-a încheiat cu câteva lecții simplu trasate pe tablă despre ce putem face ca drumul, cu toate suișurile și coborâșurile lui, să ne fie mai ușor.
Autor: Bianca Papainopol
Scriam poezii și proză, eram pasionată de istorie, învățam cu dedicare, citeam cu ardoare zeci de cărți și-mi dezvoltasem un vocabular variat. Dar știți care era caracteristica mea principală? Că nu eram îndeajuns de bună la matematică. Iar această incompetență trebuia să dispară dacă voiam să reușesc cu adevărat. S-a instalat în mine sentimentului fricii. Frica de a fi făcută de rușine, frica de a nu dezamăgi. Frica de notele mici și de eșec. În seara asta voi spune povestea unei copile de 12 ani, care se află chiar acum aici. București, 2004.
Sunt elevă în clasa a VI-a, la o școală de stat din cartierul Militari. Este o după-amiază însorită de duminică, iar în loc să mă bucur de timpul liber petrecut la joacă, simt deodată nevoia să intru în casă, pentru a studia. A două zi, luni, urmează să am ora de matematică, o materie care nu mă captivase, dar nici nu mă îngrijorase excesiv. Însă, de această dată, gândul că urma să am ora de matematică și o evaluare, iar ca rezultat mi se va atribui o notă, îmi dă o stare anxioasă, mă face să-mi fie frică. Dar de ce-mi este frică? În urmă cu câteva săptămâni, venise rândul meu să ies la tablă la ora de matematică.
Profesoara este o tipă de 35 de ani, înaltă și slabă, mare iubitoare de rochii colorate și tutun, care pare prietenoasă în afara orelor, însă este de neînduplecat în relația cu elevii de la clasă. Genul de dascăl care consideră că toată lumea trebuie să știe matematică la un nivel avansat, venindu-i tare greu să priceapă că un elev poate fi atras de alte materii diametral opuse celei predată de către ea. Primisem deja o notă la un test anterior, pe care nu o consideram prea grozavă, fiind singura mea notă de opt din carnet. Așa că speram că dacă voi fi scoasă la tablă și voi obține o notă mai mare, care să-mi salveze media, odată cu ea îmi va fi salvată și reputația de elev conștiincios. Nu a durat mult până am ajuns în fața tablei. Nu-mi priveam nici colegii de clasă și nici profesoara. Tot ce făceam era să mă uit la tabla aceea neagră, spartă pe la colțuri de trecerea vremii, pe care se purtau atunci toate bătăliile.
Profesoara dicta enunțul problemei cu voce netulburată. M-am apucat să scriu câteva formule, iar apoi m-am oprit, cu palmele transpirându-mi. Cumva îmi căutam vorbele potrivite pentru a ruga profesoara să repete enunțul, încât să reușesc să-l scriu, dar ea își găsește cuvintele mult mai repede decât o fac eu: “Hai, măi, fetițo, nici măcar atât nu ești în stare să scrii?” Simțeam fața cum mi se înroșește la auzul colegilor mei, care izbucnesc în râs. Creta mi s-a rupt în mână. Îmi simțeam ochii umezi. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare în piept și simțeam cum nu mai eram capabilă să articulez niciun cuvânt. Nu, mie nu îmi venea să plâng. Eram doar alergică la agresivitate, așa cum unii sunt alergici la praf sau polen. Somatizam frica prin lăcrimarea aceasta necontrolată.
Dar cea de la catedră nu se lasă intimidată de lacrimile sau de tăcerea mea. Dimpotrivă, lacrimile o enervează. “Ce ai, fată, ești dusă?Te-ai pierdut pe altă lume?Nici atât nu ești în stare să scrii? Pe azi ai trei. Data viitoare să știi să rezolvi problema! Poate dacă iei un trei și nu mai ai vreo șansă la premiu, te trezești la realitate! “
După primirea sentinței, m-am dus către bancă, simțind drumul până acolo ca fiind interminabil. Voiam doar să ies din clasă și să mă ascund cu capul în nisip, precum struțul. În câteva minute, mă făcusem de rușine în fața colegilor mei, reușisem să o supăr pe doamna profesoară și-mi căpătasem și reputația de elev slab pregătit la matematică. Iar pe lângă toate astea, cum aveam să le spun părinților mei că în loc să iau o notă mare și să-mi salvez media, am luat un trei? Rememorând întâmplarea din sala de clasă, în acea duminică, la vârsta de 12 ani, s-a instalat în mine sentimentului fricii. Frica de a simți din nou emoția aceea urâtă, frica de a fi făcută de rușine, frica de a nu dezamăgi. Frica de notele mici și de eșec.
Chiar dacă atunci nu le percepeam deloc atât de evident. Din acel moment, în mintea mea s-a produs o schimbare, pentru că mi-am pierdut încrederea în propria persoană, însă am câștigat impresia că nu sunt capabilă să pricep matematică. Iar odată cu asta, voi pierde și șansa de a lua premiu. Pentru fiecare an petrecut în umbra fricii, povestea mea s-a desfășurat printre pagini întunecate și capitole încărcate de neliniște, îndepărtându-mă încet, încet de întregul meu potențial pentru că alergam să iau note mari la o materie care nu îmi era potrivită doar pentru a rămâne pe podium lângă colegii premianți. Scriam poezii și proză, eram pasionată de istorie și de limbi străine, învățam cu dedicare, citeam cu ardoare zeci de cărți și-mi dezvoltasem un vocabular variat. Dar știți care era caracteristica mea principală? Că nu eram îndeajuns de bună la matematică. Iar această incompetență trebuia să dispară dacă voiam să reușesc cu adevărat.
După examenul de Capacitate din clasa a VIII-a, n-am mai încercat să schimb această etichetă și-am purtat-o fără contestare. Iar cumva ca o acceptare a categoriei primite, am optat pentru profilul filologic la liceu, doar, doar, să nu deranjez aprofundarea științei matematicii prin incompetența mea. Acum, după ce am așternut în conștiința voastră o mică parte din povestea evoluției mele, cu cel din urmă glas, aș vrea să-i transmit și eu, din ipostaza adultului, copilei de 12 ani câteva gânduri: Acordă-ți timp pentru a te cunoaște și permisiunea de a progresa.
Nu-ți fie frică de greșeli, pentru că ele sunt lecții valoroase care te vor ghida către dezvoltare, chiar dacă acum această teamă pe care o simți, îți poate umbri calea. Dar teama, notele și percepțiile oamenilor nu definesc cine ești cu adevărat. Și e nevoie de mult curaj să fii! Ascultă-ți intuiția și urmează-ți pasiunile, fără să-ți fie rușine de ceea ce simți. Pentru că doar un om puternic își valorează emoțiile și se arată vulnerabil în fața lumii. Iar sensibilitatea ta... este putere! Rămâi mereu om, sădind speranță și încredere în suflet! Pentru că, peste timp, într-o seară de vineri, pe o scenă luminată cald și-n fața multor perechi de ochi care te vor privi curioși, vei spune chiar tu povestea devenirii tale amuțind ecoul trecutului. Mulțumesc.
