Sari la conținut

Andreea Vîlcu - Să fii sărac e o rușine

Autor: Andreea Vîlcu

Am realizat ce înseamnă să ai datorii crescând în apartamentul pe care l-am iubit cel mai mult. Ni l-a cumpărat bunica, mama tatei, la câțiva ani după ce m-am născut. Era un apartament de două camere din Brăila. 

Un acasă adevărat care mi-a dat dormitorul meu bleu cu geamuri de lemn și plopii înalți dincolo de ele, sufrageria (POZA 2) verde mentă, cu var grunjos, unde mă uitam la desene animate și bucătăria cu flori bleu pe faianță, unde stăteam lângă mama când prăjea șnițele sau cocea checuri și negrese.

Vara mă jucam în fața blocului de-a v-ați ascunselea sau elasticul cu copiii. În serile astea, cu miros dulce și cald, singurul ban care conta era leul pe care îl primeam și de care îmi cumpăram de cele mai multe ori o vafă cu vanilie, o pungă de semințe și-mi mai rămânea și de niște bombonele.

Una dintre primele amintiri e cu mine jucându-mă cu niște cuburi de lemn cu desene pe toate fețele, la lumina lumânării, fiindcă ne tăiaseră curentul. Alta e de prin clasele primare, când mergeam la minimarketul din cartier și-i ceream vânzătoarei nessuri 3 în 1, un pachet de Viceroy, pâine, mezeluri sau lactate pe caiet.

Ca familie, nu ne-am definit niciodată ca săraci. Săraci erau oamenii străzii, care dormeau în parcuri și cerșeau. Noi doar „n-aveam”. N-aveam bani, n-aveam răbdare, n-aveam control, n-aveam noroc. Uneori n-aveam de niciunele.

Ai mei n-au crescut neapărat în sărăcie; poate strâmtorați, ca multe familii în comunism. Mama împlinește 52 de ani luna viitoare, tata are 55. Amândoi vin din familii bune. Mamaia a lucrat la Uzina Progresul din Brăila și tataia a fost antrenor de haltere; bunica a fost asistentă stomatolog și bunicul a fost tehnician, tot la Progresul. Cu toți făceau concediile anuale, la munte sau la mare. 

Însă, după ce și-au întemeiat familia lor, ai mei nu s-au putut ține de nicio rânduială. De cele mai multe ori, din salarii plăteau facturi, făceau o singură dată cumpărături consistente, dar insuficiente pentru o lună întreagă. Încărcau frigiderul cu mezeluri, legume, fructe, niște dulciuri, cafea și detergenți, iar restul de bani se ducea pe țigări și păcănelele lui taică-miu.

Când aveam 12 ani, ne-am mutat din apartamentul ăsta, din cauza unei datorii de peste 10.000 de lei la întreținere. La un moment dat, mama voia să mă îmbuneze după vestea mutării și mi-a spus că: „O să vezi, mami, acolo o să avem mobilă nouă, o să fie ultimul trăsnet!” 

Știam că ne mutam din cauza datoriei - toți trei evitam cu intenție administratorul de bloc, cum avea să se întâmple din nou.

Noul apartament avea două camere și se afla într-un bloc lângă un cămin de nefamiliști. Toți trei ne resemnasem tacit în fața primelor flori de mucegai, pentru că tata a pierdut la păcănele mare parte din banii rămași de la vânzare și n-au mai izolat apartamentul. Câștiga rar și, ca orice dependent, întorcea suma înapoi în speranța că pe ecran o să vadă trei cireșe în linie dreaptă. Când totuși se întâmpla, ne mai lua și mie și maică-mii câte ceva.

Când rămâneam complet descoperiți, ai mei se împrumutau la familie, colegi de muncă, vecini, prieteni sau Provident, de fiecare dată în speranța că vor începe de la zero. Dar e greu când de fapt pornești de pe minus. 

O scoteau la capăt totuși, pentru câteva săptămâni. Când nu-i ceream bunicii, care îmi făcea mie morală că ai mei nu știu să țină de bani - căci eu eram mesagerul pentru astfel de tranzacții, mergeam la mamaia, mama mamei, la Galați. 

Aveam 16-17 ani și mă întorceam de la ea pe un frig de îți crăpa fața. Într-o mână aveam o sacoșă cât mine, și în cealaltă, pe frate-miu de vreo 3 ani. Tata mă aștepta la o agenție de pariuri, urlând în telefon tot drumul să mă mișc mai repede, să nu mai merg „ca pe bulevard”. Când am ajuns într-un final la el, în fața Stanley-ului din cartier, inima îmi bătea mai să-mi iasă prin geacă, de frică și oboseală. I-am întins banii. 

„Cum, și ție nu ți-a dat nimic?” Am scos și banii mei, vreo 50 de lei pe care mi-i dăduse mamaia și pe care mi i-a luat din mână.

„Ce te uiți așa, parc-ai vrea să mă omori”, a zis rânjind, știind că n-am putere, curaj sau mai ales voie să-i răspund înapoi și a intrat înapoi în agenție, trântind un „Hai, mișcă acasă”. Cu sacoșa și un copil după mine, am plâns tăcut tot drumul spre casă, ca în transă, cu fața amorțită, parcă acoperită de zeci de pânze de păianjen. Ajunsă în apartament, l-am lăsat pe cel mic pe patul din sufragerie. Am mers în baie și am strâns din dinți în oglindă până am rămas fără aer și am leșinat pe gresia albastră.

Sărăcia e o boală mintală. E un cerc vicios din care ieși evident, cu bani, dar cel mai important, și cu obiceiuri și principii financiare sănătoase. În astfel de situații de precaritate, banda de frecvență care duce multiple șiruri de gândire, se îngustează. Organic, tu nu mai poți lua decizii pe termen lung. Dacă tu ai doar 10 lei și nu ai ce mânca în seara asta, nu poți face meal planning pentru restul săptămânii, metodă care, sigur, te scoate mai ieftin. De-asta am judecat mereu teoriile de budgeting. Pentru că ele te ajută, dar nu se intersectau nicăieri cu realitatea mea. 

În clasa a IX-a am sperat la un nou început cu noul meu iPhone 3 alb, cadou de la mătușa mea și o geantă nouă. 

În noua clasă s-a format un comitet de părinți și s-a ales un șef. Ulterior, s-a decis să cumpărăm bănci noi și fiecare a contribuit până s-au adunat 4-5.000 de lei.

La scurt timp, într-o după-amiază când acasă erau doar mama cu fratele meu, care avea sub un an, au apărut la ușă câteva perechi de părinți nervoși care cereau socoteală pentru banii lipsă. Mama nu înțelegea nimic. Oamenii-i reproșau că tata nu mai răspunde la telefon. Tata, șef de comitet, luase banii de bănci și-i pierduse la aparate. 

Mama a înghețat. Cu copilul în brațe, în semiîntuneric - ne tăiaseră iar lumina - încerca să-i calmeze în timp ce ținea ușa opintită, să ascundă pereții portocalii cu igrasie.

Fratele tatei a plătit până la urmă datoria, dar nu am vorbit niciodată împreună despre asta. Probabil și acum crede că nu știu sau dacă știu, că am uitat.

Prin clasa a X-a, ne-au tăiat gazele, din nou. Timp de câteva luni, printre care și luni de iarnă, ne-am încălzit la aerotermă. Îi dădeam drumul cu economie, mai mult seara, înainte de culcare. Baie făceam cu ligheanul lângă cadă, cu apa încălzită la butelie. Din cauza improvizațiilor, mucegaiul s-a răspândit ca un cancer în corpul pereților și frate-miu, bebeluș pe atunci, s-a îmbolnăvit de bronșită. 

La facultate în București am ajuns din milostenia familie, iar după primul an m-am angajat la un bar din centrul vechi. Câștigam 800 de lei, și treptat, familia a încetat să-mi mai trimită bani de buzunar și pentru cheltuielile lunare. O lună trăiam din salariu, cealaltă din bacșiș, pentru că dădeam pe chiria de la cămin.

Echilibrul s-a fracturat inevitabil la un moment dat și, ca să-mi acopăr o anumită gaură, mi-am amanetat laptopul. Mi-am promis că o să fie a one time only, că sunt un copil bun și copiii buni nu fac combinații cu amanetul. 

În ciuda promisiunii, într-o lună m-am întors din nou acolo pentru cei 320 de lei care mi-i dădeau. Era un Waio alb, dinainte de 2012. Dar apoi n-am mai avut bani să-l recuperez, așa că, pentru mai bine de un an, am făcut ping-pongul ăsta, în care plăteam lunar 52 de lei ca să-l prelungesc pentru câte 20 de zile. 

Veneam și de la 1-2 noaptea de la cafenea, mă opream la amanet, apoi mergeam acasă și dimineața o tăiam la facultate. Până n-am l-am pierdut definitiv. Paradoxal, simțeam că în același timp am câștigat și mi-am pierdut definitiv demnitatea. Mă simțeam de parcă aș fi jefuit pe cineva și, simultan, mă consola gândul că nu o să mai aștept niciodată la coada veșnică care ieșea din încăperea amanetului, pe treptele unde mă rugam în gând de fiecare dată să nu mă întâlnesc cu vreun coleg, profesor sau cunoscut.

Devenisem ce uram cel mai mult la ai mei. Îndatorată. Și asta se simțea ca o a doua piele murdară pe mine. Așteptatul în lacrimi pe scările amanetului era poprirea mea ostentativă, în văzul tuturor.

În ultimul an de facultate m-au exmatriculat pentru că nu am mai avut bani să plătesc taxa. Am tot prelungit semestrele în paralel cu munca până la început de 2020, când am absolvit oficial. Ca să trec facultatea și primii doi ani de după, am luat un credit pe care l-am refinanțat de 2-3 ori până a ajuns la 9.000 de lei. Între timp am adăugat și un descoperit de cont de 2.000 sau 2.500 de lei. 

Mi-a luat vreo cinci ani să plătesc toată datoria. Ultima rată la credit era în ianuarie anul trecut. 584,17 lei. În februarie 2023 achitasem ultima rată și închisesem și descoperitul. 

Câștig cel mai mare salariu de până acum și, pentru prima dată, de un an de zile nu datorez niciun ban nimănui.

Ba mai mult, a fost primul an în care am ieșit în oraș de cel puțin 2-3 ori pe lună, fie că era o cafea la mall, un spectacol de teatru, un film sau o cină. Am fost la mare și într-o vacanță în Italia. I-am dat copilului din mine fondante cu cireșe în alcool de la Capșa, cofetăria la care visam de când am venit în București, iar adolescentului din mine i-am cumpărat haine mai des și încălțăminte colorată, să uit de pantofii maro cu care m-am încălțat din clasa a I până într-a VIII-a. Am pus și niște bani deoparte. 

N-am o rețetă. Și nimeni nu are, pentru că ea nu există. La mijloc cred că stă munca, speranța și musai norocul. Sunt norocoasă și recunoscătoare că in this lifetime am reușit să trăiesc bucuriile de până acum, că am amintiri de neprețuit cu prietenii mei din vacanțe, fie ele și on the budget, de la terasa căminului din facultate, spărgând semințe sau la crâșme obosite unde râdeam de cădeam de pe scaune.

Pentru mine, povestea mea e una fericită. Am răzbit. Dar un lucru cu care mi-aș dori ca să rămâneți e răbdarea. Atunci când la casele de marcat cineva își numără mărunțișul pentru te miri ce și-a cumpărat. Pentru că acolo am fost și eu cu câteva zeci de bănuți pentru pâine, iaurt și ceva dulce din Auchan. Plăteam la casele rapide ca să evit judecata din ochii unor casieri când îmi numără cei 23 de lei în monede. 

Răbdare pentru un ospătar care se mișcă mai greu sau pare să nu aibă energie. Poate e un student în sesiune. 

Răbdare pentru femeia care îți încasează la magazin. Poate și-a schimbat recent jobul și nu câștigă mai mult de 2.000 de lei în mână. Poate nu e mama ta, dar poate e a cuiva, poate chiar a mea. Și indiferent de unde suntem și unde ajungem, cu toții avem nevoie de toată răbdarea și bunătatea din lume ca să răzbim.

Acest site folosește cookie-uri

Pentru a-ți oferi o experiență bună de navigare, utilizăm fișiere de tip cookie. Dacă nu ești de acord cu utilizarea cookie-urilor, poți să îți retragi consimțământul pentru utilizarea cookie-urilor prin modificarea setărilor din browser-ul tău.

Mai multe informații